„Te-aștept la 12, dragă călău,
Să-mi curmi viața fără milă sau ecou,
Voi fi acolo, zâmbind prin fum și scrum,
În ultimul meu dans, vă las întregul drum.”

Un fenomen tot mai vizibil în societatea românească este apariția listelor cu “dușmani ai poporului” și transformarea unor oameni aparent rezonabili în instigatori. Observăm cum, în loc să se atenueze, dorința de răzbunare și resentimentul colectiv sporesc, iar tensiunile se acumulează. Aceste tendințe își au rădăcinile în perioada pandemiei și au fost amplificate de evenimentele politice recente.

Efectele pandemiei și scăderea încrederii în autorități

• Distrugerea capitalului de încredere: În timpul crizei sanitare, mulți oameni au simțit că au primit informații contradictorii sau incomplete. Această experiență a slăbit credința în clasa politică.
• Goana după alternative: Lipsa răspunsurilor clare a generat o recrudescență a teoriilor conspiraționiste. Populația, lipsită de explicații solide, și-a căutat propriile interpretări, adesea alimentate de sentimentul că “se află ceva dincolo”.

Alianțele politice și “închiderea jocului”

Pe fondul acestei neîncrederi, alierea PSD și PNL pentru a asigura stabilitatea (justificare legitimă) a dus la o consecință neprevăzută: spațiul politic s-a închis, iar nemulțumirea publică n-a mai avut supape prin care să se exprime. Astfel, s-a ajuns la o stare de mânie colectivă latentă, un “cazan sub presiune” care a culminat în alegerile anulate și a escaladat spre resentiment.

De la mânie difuză la resentiment țintit

Resentimentul reprezintă un amestec de furie și sentimentul de a fi fost înfrânt, pe care omul nu dorește să-l recunoască. Dacă inițial furia era “difuză și haotică”, momentul în care nu mai găsești un cadru legitim în care să te exprimi o transformă în resentiment colectiv. Se caută o “victimă de schimb” – un vinovat accesibil, asupra căruia să se reverse toată frustrarea. De aici și proliferarea listelor negre sau a etichetărilor violente în spațiul public.

“Băncile” de mânie și exemplul rusesc

Filosoful german Peter Sloterdijk propune ideea că mânia colectivă, la fel ca banii, se acumulează și trebuie să circule. În „Magul de la Kremlin”, Giuliano da Empoli ilustrează cum statul rus a preluat, “bancar”, această furie populară și a direcționat-o în forme controlabile, oferindu-le oamenilor iluzia că resentimentele lor sunt folosite într-un scop înalt. Când statul “administrează” furia, pot fi evitate fracturile sociale majore, însă există și riscul instrumentalizării resentimentului în scopuri politice.

Mecanismul “victimei de schimb” și René Girard

Filozoful francez René Girard, în volumul „Violența și sacrul”, descrie cum violența nesatisfăcută își caută mereu o țintă de înlocuire. În contextul românesc, mânia ce provine din multiple surse (pandemie, anularea alegerilor, războiul de la graniță, incertitudinea globală) se revarsă asupra unor ținte accesibile: adversarii politici, grupuri sociale diferite, chiar și participanți la trafic.

Cum ar putea statul să gestioneze resentimentul?

1. Să ofere supape de exprimare
   • Evenimente sociale, manifestări publice și competiții sportive pot, paradoxal, să scadă tensiunea.
   • Crearea unor spații unde oamenii pot discuta sau protesta pașnic ajută la “descărcarea” furiei într-o manieră non-distructivă.
2. Să comunice transparent și convingător
   • Oamenii au nevoie de explicații clare despre deciziile statului și despre evenimentele interne și internaționale care le influențează viața.
   • Printr-o comunicare autentică, sentimentul de “neînțelegere” și teoriile conspirației pot fi contracarate.
3. Să propună o viziune unificatoare
   • Lipsa unui “proiect comun” crește sentimentul de rătăcire și favorizează apariția unor lideri care speculează resentimentele.
   • Dacă statul reușește să le dea oamenilor sentimentul că participă la ceva semnificativ, e mai probabil ca furia să scadă în intensitate.
4. Să recunoască greșelile trecute
   • Pandemia a lăsat traume colective, iar absența unei analize oneste alimentează nemulțumirile.
   • Un “adevăr rostit” și o asumare a erorilor pot reașeza puțin din încrederea pierdută.

Concluzie

România se află într-o fază în care resentimentul colectiv crește din cauza multiplelor crize și a lipsei de direcție clară din partea autorităților. În lipsa unor supape prin care să se elibereze presiunea socială, furia continuă să se acumuleze și să se îndrepte spre “ținte de schimb”. Pentru a preveni tensiunile majore și polarizarea excesivă, statul și societatea civilă trebuie să colaboreze oferind canale de comunicare, recunoaștere și participare. Numai așa vom putea evita escaladarea unei furii difuze într-o violență concretă, greu de controlat.