Ultimele luni au fost marcate de o adevărată „migrație diplomatică” spre Beijing. Antony Blinken, Secretarul de Stat american, Henry Kissinger – unul dintre cei mai influenți diplomați ai secolului XX – și Janet Yellen, Secretarul Trezoreriei Statelor Unite, au vizitat toți capitala Chinei, încercând să îmbunătățească relațiile bilaterale. Rezultatele, însă, nu au fost pe măsura așteptărilor. Singurul care s-a bucurat de o primire favorabilă a fost Bill Gates, un semnal clar că Beijingul preferă să mențină afacerile în afara jocurilor politice.
De ce contează un astfel de gest? Pentru că sugerează că investițiile americane sunt încă binevenite în China, iar oficialii chinezi sunt gata să găsească modalități de a „ocoli” noile sancțiuni impuse de guvernul Statelor Unite. O invitație discretă la dialog economic, dar și un avertisment subtil că, dacă Washingtonul dorește să continue politica de izolare, Beijingul nu va ezita să meargă pe propriul drum.
De la parteneri, la rivali pe scena globală
Cândva, SUA și China păreau să formeze un parteneriat ideal: America, cel mai mare consumator din lume, și China, cel mai mare producător. În plus, Statele Unite – cu o datorie externă uriașă – se bazau în mare măsură pe fondurile din China, care, la rândul său, căuta să-și înmulțească rezervele investind în titluri americane. Totuși, aceste legături economice strânse n-au putut preveni o răcire a relațiilor politice.
Începând cu administrația Obama, care a lansat renumitul „pivot to Asia”, tensiunile au început să crească. Mandatele lui Donald Trump și Joe Biden au intensificat disputele economice și au extins zona de conflict la nivel geopolitic. SUA consideră ascensiunea Chinei o amenințare directă la securitatea sa națională, iar Beijingul a început să răspundă din ce în ce mai vehement – mai ales la încercările americane de a pune presiune militară în regiunea Pacificului.
“A trezit China!”
Politica americană de a „izola” și „îngrădi” China s-a transformat într-un efort susținut de numeroși aliați, inclusiv țări din Uniunea Europeană. De aici și sancțiunile, extinderea NATO în Pacific și constituirea unor alianțe militare care să creeze o contrapondere în regiune. Este practic aceeași strategie utilizată împotriva Rusiei, dar cu un grad de risc mai mare, dat fiind că economia Chinei este mult mai integrată la nivel global.
Rezultatul? China a început să caute și să găsească modalități de a-și întări relațiile cu alte state, inclusiv în cadrul organizației BRICS, și nu-și mai ascunde iritarea față de politicile americane. După cum s-a văzut deja, reacțiile Beijingului pot fi rapide și foarte articulate din punct de vedere economic și diplomatic.
Două „fronturi” și un viitor incert
Dincolo de confruntările cu Rusia și China la un loc, Statele Unite și aliații săi ar putea ajunge într-o situație fără precedent: să gestioneze simultan două mari rivalități cu puteri nucleare și economice majore. E o perspectivă îngrijorătoare, mai ales când luăm în calcul amploarea globală a lanțurilor de aprovizionare și dependența reciprocă în diverse sectoare strategice (tehnologie, energie, industrii critice).
Istoria ne arată că nici Rusia, nici China nu se lasă ușor intimidate, iar un al doilea front de confruntare deschis de Washington poate să aibă efecte greu de controlat. Cu atât mai mult cu cât, așa cum spunea Napoleon – citatul la care face trimitere și autorul textului original –, „China e un uriaș adormit”. Deși nu mai doarme de mult, percepția că Beijingul ar fi ținut până acum „în frâu” o atitudine mai fermă pare să se confirme.
Concluzii: între ambiții globale și riscuri comune
Tensiunile dintre SUA și China au devenit, așadar, mai vizibile și mai dificile de gestionat. Într-o lume în care fiecare actor global își urmărește propriile interese, iar politica externă a Washingtonului pare să oscileze între „vasali” și „dușmani”, confruntarea cu Beijingul devine tot mai pregnantă.
Deși lucrurile au părut o vreme să meargă în direcția unei colaborări pașnice și reciproc avantajoase, temerile Americii față de ascensiunea economică și tehnologică a Chinei au zguduit serios încrederea dintre cele două părți. Iar dacă Beijingul rămâne pe aceeași linie de „răspuns rapid și pragmatic”, s-ar putea ca tensiunile să nu doar continue, ci chiar să escaladeze și mai mult.
În final, așa cum se spune, „când zeii vor să te piardă, mai întâi îți iau mințile”. Rămâne de văzut dacă încăpățânarea (sau ambiția) unei părți sau a alteia va conduce spre un conflict major sau dacă, în ultimul moment, diplomația – și mai ales interesul reciproc – vor avea câștig de cauză.
