Într-o frumoasă zi de iarnă, chiar după ce ultimul discurs cu inflexiuni de sirenă al Tovarășului se înecase în aplauzele orchestrate de la balcon, România s-a trezit bulversată, precum un spectator care tocmai a aflat că filmul la care s-a uitat trei ore era, de fapt, un documentar prost regizat. Se răspândea zvonul că regimul comunist plecase în sfârșit în vacanță – permanentă – și că așa-zisa libertate nu mai era doar o idee predată conspirativ în apartamentele cu mobilă veche. Problema era, însă, că aceiași politruci, care până mai ieri suceau rotița propagandei, se grăbeau să-și schimbe eticheta și să se recomande drept „democrați onești și neînfricați luptători împotriva oricărui totalitarism”.
Pe atunci, televizoarele cu lămpi începeau să transmită noi minuni. Liderii care zile întregi lăudaseră roadele mărețe ale Epocii de Aur apăreau, dintr-odată, îmbrăcați în costume de un bleumarin occidental și recitau, cu morgă serioasă, dogmele democrației. Lupta de clasă se metamorfozase în „liberă exprimare”, iar ședințele de partid se redenumiseră, brusc, „dezbatere publică”. Apoi, hop! A apărut și un Front al Salvării Naționale, care dorea să salveze țara taman de… conducerea comunistă din care mulți membri făcuseră parte. Nu e clar dacă a fost un exercițiu de magie națională sau doar un soi de schimbare de decor, dar cert este că, peste noapte, zâmbetele lor fixe de la congrese s-au transformat în rânjete de campanie electorală.
În timp ce unii români priveau entuziasmați televizorul și aplaudau promisiunile noilor democrați, alții își căutau busola rătăcită: „Cum s-a putut, în numai câteva zile, ca aceleași fețe să fie acum ‘salvatori’ ai democrației?” Păi, teoretic, nu e chiar așa complicat. Ai o ștampilă de partid, o pelerină roșie pe care scrie „Comunismul e calea”, iar a doua zi o schimbi cu una liberală, eventual și cu un steguleț în culori mai pastelate, că pare mai prietenos. Încerci să convingi publicul că, de fapt, comunismul a fost doar o glumă nevinovată – o etapă de care ai fost nevoit să te agăți din motive de „context istoric”. Dar acum, gata, ești eliberat din strâmtoarea dogmelor și te dedici, cu trup și suflet, în slujba drepturilor și libertăților cetățenești.
În realitate, tranziția aceasta nici n-a cerut prea mult efort intelectual. Domnii cu carnet roșu au înțeles rapid că și discursul „trebuie să mergem pe calea progresului” poate rămâne neschimbat, dar are nevoie de alt ambalaj. Diferența? Pe vremuri, îl rosteau între cizmari și activiști de la UTC, în urale regizate, în timp ce acum îl prezentau la microfoane, în fața presei nou-născute, care, de dragul senzaționalului, îi aplauda pe proaspeții democrați cu aceeași frenezie cu care altădată îi aplauda pe secretarii de partid.
Fără să aibă timp de respiro, politrucii recalificați și-au spus: „Hm, e foarte probabil că oamenii nu ne mai înghit atâta entuziasm de vitrină. Hai să ne prefacem modești!” Și, brusc, s-au trezit că renunță la lozincile direct agresive – gen „Plaiul mioritic va străluci sub sabia proletariatului!” – și le-au înlocuit cu ceva mai cizelat: „Vom construi împreună un viitor european!” S-a renunțat la uniformele militărești și la decorațiile primite la congrese, în favoarea unor cravate colorate discret și a costumelor la două rânduri de nasturi, asortate cu același zâmbet neutru.
Ba, unii au îndrăznit să spună că e „greu” să faci tranziția de la „plan cincinal” la „program de guvernare”, însă ceva le-a reușit de minune: menținerea vechilor reflexe de nepotism, privilegiu și impunitate. Deși noua vitrină politică se voia curată, lustruită cu spuma democrației, prin spatele ei încă se vedeau umbrele tovarășilor de ieri, care continuau să-și rezolve „problemele” exact cum obișnuiau în vechea eră. Doar că, de data aceasta, totul era justificat în numele capitalismului și al „deschiderii spre Vest”.
Așa se face că, dacă ieri îți construiai cariera scriind ode către Partid, astăzi puteai fi un analist politic fin, distins la televiziunile proaspăt colorate, explicând cu lux de amănunte cât de nociv a fost comunismul. Sigur, tu ai fost mereu „din interior un dușman al regimului”. N-ai avut de ales, vedeți bine: te-ai supus doar de fațadă, dar, în secret, erai un veritabil dizident. Și așa, între două elogii aduse democrației și libertății, îți aminteai cu nostalgie cum recitai, cândva, la conferințele de partid, poezii patriotice: „Partidul e totul pentru mine”.
Iar alegătorul, sărmanul, se uita în stânga și în dreapta, ascultând un cor de voci politice care se proclamau și victime, și eroi, și luptători anticomuniști, deși, cu doar câteva luni în urmă, aveau dulapurile pline de uniformele roșii ale vechiului regim. Între timp, libertatea de exprimare își făcuse loc prin redacțiile timide și prin mulțimea care plimba pancarte ciudate. Era noua modă. Așa că, cine voia să iasă în față trebuia să se eticheteze urgent cu eticheta de „revoluționar”, „patriot adevărat” sau „cel care a fost silit să tacă”.
Pe zi ce trecea, România se transforma într-un fel de circ politic, cu ringuri unde „democrații” își probau discursul revoluționar. Iar fostele cărți roșii ajungeau ascunse sub covor, într-un colț întunecat. Evident, dacă cineva întreba vreun politician: „Nu erai tu secretar de partid acum șase luni?”, răspunsul era foarte simplu: „E o confuzie, domnule. Eu eram… la secția sportivă, îmi făceam stagiul de voluntariat în comun, nu de comunism!”
Ziarele îngălbenite de atâta entuziasm post-revoluționar dădeau titluri bombastice: „Noul nostru viitor” sau „Democrația s-a născut la FSN”, iar protagoniștii reciclării politice se lăudau cu trofeele obținute în Congresul de tranziție. Vestea bună era că, pentru prima dată după decenii de monotonie, poporul avea voie să comenteze, să critice, să facă glume pe seama lor. Vestea mai puțin bună era că aproape toată lumea realiza, în fundal, că mulți lupi doar își schimbaseră blana cu una mai în ton cu Occidentul.
Și iată așa, într-o simfonie de discursuri plagiate și promisiuni neverosimile, comuniștii au devenit brusc democrați, fără să treacă prin vreo mare spălare de conștiință. Au învățat, însă, arta persuasiunii, a campaniilor electorale și a îmblânzirii alegătorilor cu o nouă retorică, presărată cu libertăți, drepturi și asigurări că „totul va fi bine”. În fond, între un lozincă și un slogan electoral nu e mare diferență: ambele vând iluzii, doar că primul le vindea pe cartela de pâine, iar al doilea le livrează la televizor, împachetat în panglici colorate.
Dar ce să mai vorbim? Acum, în amintirea Marelui Conducător, unii îl ridică în slăvi și-l condamnă în aceeași propoziție, doar ca să fie siguri că nu-și supără nici fosta bază ideologică, nici noul electorat. Satira e inevitabilă, dar și tristețea că, după decenii de nedreptăți, cei care țineau hățurile puterii au ajuns, în mod miraculos, să pozeze în victime și eroi, navigând fără scrupule dinspre roșu spre un curcubeu politic.
Și uite cum, dintr-un balet comic al etichetelor, un întreg popor a asistat la marea piesă de teatru națională: „Comunistul, acest nou democrat”. Biletele nu costă mult, oricum le-am plătit cu toții, din plin, în ultimii zeci de ani. Cortina a căzut la Revoluție, dar actorii au rămas aceiași, doar și-au cumpărat o vestă nouă și se prezintă a fi apărători ai tuturor valorilor occidentale posibile. Iar noi, publicul, aplaudăm, fluierăm, ne înghiontim și sperăm că, într-o zi, vom asista și la un alt fel de spectacol. Poate, cine știe, unul în care marea reformă nu va fi doar un artificiu retoric, iar hainele împăratului nu vor mai fi croite în aceeași croitorie comunistă, ci într-o țară îndepărtată, numită Adevărată Democrație.
