I. Închipuiți-vă o noapte tăcută, cu ferestre luminate de teamă, într-o capitală cândva prosperă. Orașul, altădată scăldat în luminile reclamelor și în zarva culturală a unui popor liber, acum plutește într-un aer de neliniște ce pare că inundă fiecare stradă. Fiecare om se retrage în propria conștiință, sperând să supraviețuiască unui nou regim ce promite ordine, dar ale cărui metode amintesc izbitor de practicile totalitare de odinioară. Sub umbrele nopții, mașinile negre opresc în fața imobilelor: siluete grăbite se năpustesc la uși, bătând cu pumnii înspăimântător de hotărât. În doar câteva clipe, vocea curajoasă a unui jurnalist devine doar un ecou al pașilor călăuzitori spre un sediu întunecat de interogatorii și speranțe frânte.
II. Ca într-o reluare macabră a unor timpuri trecute, regimul nou instalat își justifică acțiunile spunând că luptă împotriva “dușmanului intern”. Uneori, acești dușmani sunt minorități etnice, alteori simpli intelectuali critici la adresa conducerii, oameni care și-au strigat convingerile în piețele publice sau prin articole scrise cu patos. În anii de început ai Uniunii Sovietice, stăruința lui Stalin de a șterge orice urmă de opoziție a dus la Marea Teroare (1936–1938), un episod care a îngenuncheat societatea prin metode barbare de anihilare a vocilor incomode. Lagărele, arestările în miez de noapte și tăcerea impusă prin frică au devenit parte a unui ritual malefic. Se credea atunci că aceste suferințe vor rămâne un capitol de istorie imposibil de repetat. Însă realitatea arată că, sub altă denumire și cu altă retorică, ororile pot reapărea.
III. În viziunile suveraniste de extremă dreaptă, naționalismul exaltat și respingerea vehementă a „corupției” internaționale se pot transforma într-o retorică otrăvită. În astfel de sisteme, justiția independentă devine suspectă de “trădare națională”, iar partidele de opoziție sunt catalogate ca “agenți ai puterilor străine”. Pas cu pas, instituțiile democratice sunt golite de putere, controlul devine unilateral, iar propaganda intensă convinge tot mai mulți oameni că “salvarea națiunii” este mai presus de drepturile individuale. Au dispărut tribunele libere, iar “ciuma roșie” de altădată a fost înlocuită cu amenințarea oricărui element perceput drept “încurcă-lume”.
IV. Scenele se pot derula asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în China maoistă, în timpul Revoluției Culturale (1966–1976). Atunci, orice deviere față de linia impusă de Partid devenea motiv de persecuție, iar intelectualii etichetați drept “dușmani ai revoluției” sfârșeau la marginea societății, exilați sau închiși. Cei care se încumetau să vorbească ajungeau să fie obligați la mărturisiri publice forțate, în fața unor mulțimi înflăcărate de o furie îndreptată împotriva așa-zișilor “sabotorii ai visului colectiv”. În mod tragic, un regim suveranist extremist ar putea reimpacheta aceste practici: în loc de “reacționari burghezi”, noua retorică ar identifica “trădători de patrie”, “impostori” sau “agitați străini”, toate pentru a legitima epurările, la fel cum au făcut regimurile comuniste.
V. Uneori, astfel de transformări încep prin măsuri aparent inofensive: un decret care condiționează libertatea presei de un “interes național”, o reformă electorală ce schimbă raportul de forțe din parlament, un proiect de lege ce acordă guvernului puteri sporite în situații de “criză”. În scurt timp, se întărește puterea Serviciilor Secrete și a poliției, ale căror practici de supraveghere intruzivă sunt justificate de “liniștea cetățenilor”. Orice protest public se stinge sub povara acuzației de subminare a autorității. Cine ridică glasul e marcat cu o etichetă infamantă, iar ceilalți, privind speriați la soarta celui devenit țintă, preferă să tacă.
VI. Drama cea mai mare e că multe dintre aceste scenarii au fost scrise și rescrise de-a lungul istoriei. Teroarea comunistă nu este un mit abstract, ci o realitate documentată în nenumărate pagini de istorie, în jurnalele supraviețuitorilor și în mărturiile celor care și-au văzut viețile spulberate. Dacă, în regimul stalinist, se vorbea despre “dușmanii de clasă” și “agenții imperialismului”, în regimurile extremiste de dreapta s-ar putea vorbi despre “dușmanii etnici”, “dușmanii credinței” sau “trădătorii tradiției naționale”. Ca un demon care își schimbă doar masca, totalitarismul apare mereu acolo unde puterea se concentrează în mâinile unor ideologi lipsiți de respect pentru libertatea umană.
VII. Pe coridoarele reci ale aresturilor politice, s-ar putea vedea aceeași privire de spaimă a celor închiși pe nedrept, aceleași lacrimi în ochii familiilor ce încearcă disperate să afle unde au dispărut cei dragi. Propaganda, la rândul ei, ar inunda spațiul public: ziare care etalează titluri triumfaliste despre victoria asupra “sabotajului intern”, posturi de televiziune dedicate exclusiv cultului conducătorului providențial, iar rețelele sociale supravegheate atent pentru a depista “semințele” oricărei revolte incipiente.
VIII. Ecoul trecutului ne amintește că, după cucerirea puterii în Europa de Est, staliniștii au eliminat o întreagă clasă politică prin procese-spectacol și condamnări sumare, reușind să șubrezească până la colaps structurile democratice. În Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și România, scenariile epurărilor au semănat și prin orchestrarea minuțioasă de către serviciile secrete, subordonate Partidului unic. În oglindă, un regim suveranist extremist și-ar putea crea propria poliție secretă, mereu vigilentă, căutând să “curețe” orice element suspect.
IX. În acest cadru sumbru, ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze nu este doar existența unor ideologii potențial periculoase, ci și capacitatea noastră de a le recunoaște și de a le contracara. Învățând din ororile comunismului, nu putem ignora semnele: discursul de ură, disoluția separației puterilor în stat, limitarea presei libere, ridicarea la rang de zeu a liderului suprem. Elementele-cheie ale totalitarismului se regăsesc, cu puține variații, în orice colț al spectrului politic extrem.
X. Când isteria colectivă prinde rădăcini și frica devine un instrument de guvernare, societatea riscă să se fractureze. Vechi prietenii se destramă, comunități întregi se învrăjbesc din cauza retoricilor care încurajează denunțul și ura față de celălalt. Oamenii își pierd încrederea în instituții și în forța democrației, fiind gata să cedeze libertăți fundamentale în schimbul unei iluzorii stabilități.
XI. Lecția pe care ne-o oferă filele îngălbenite ale istoriei arată că epurările – fie comuniste, fie de extremă dreaptă – se nasc, în egală măsură, dintr-un abuz de putere și dintr-o masă tăcută care se lasă ademenită de discursuri pline de promisiuni. În acest cerc vicios, singura scăpare este vigilența civică, dublată de instituții democratice puternice și de libertatea presei. Chiar și atunci, nimic nu poate fi considerat definitiv sigur, pentru că orice democrație este, în fond, fragilă în fața tendințelor autoritare.
XII. Așadar, destinul nostru comun pare să fie într-un balans fragil între speranță și coșmar, între promisiunea de libertate și riscul unor noi epurări. Simetria dintre vechile teroare comunistă și potențialele brutalități suveraniste reprezintă un avertisment sumbru, dar și un semnal de alarmă: pentru a preveni repetarea istoriei, trebuie să cunoaștem și să recunoaștem mecanismele puterii absolute, încă din stadiile incipiente.
Surse
- The Gulag Archipelago: An Experiment in Literary Investigation – Aleksandr Solzhenitsyn (Harper & Row, 1973 1st) 978-0060007768
- The Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression – Stéphane Courtois (Harvard University Press, 1999 1st) 978-0674076082
- How Democracies Die – Steven Levitsky, Daniel Ziblatt (Crown, 2018 1st) 978-1524762933
