În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printr-o serie de evenimente spectaculoase şi negocieri diplomatice abile, românii din Moldova şi Ţara Românească au reuşit să se unească sub acelaşi conducător, punând temelia României moderne. Actul de la 24 ianuarie 1859 a rămas în istorie drept Unirea Principatelor, un moment-cheie care a deschis calea către reforme majore şi a demonstrat voinţa românilor de a-şi construi propriul destin.

Contextul istoric şi “războiul subteran”

După Războiul Crimeii (1853–1856), marile puteri europene – Franţa, Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia, Sardinia şi Imperiul Otoman – s-au reunit la Congresul de la Paris (1856) pentru a stabili viitorul politico-teritorial al zonei Dunării şi al Principatelor Române. Franţa lui Napoleon al III-lea s-a arătat cea mai dispusă să sprijine un proiect unionist românesc, vizând crearea unui tampon care să limiteze avansul Rusiei spre strâmtori.

Pe lângă interesele marilor puteri, în culise se ducea „un veritabil război subteran”, după cum îl numesc unii istorici contemporani. Spionii şi diplomaţii făceau şi desfăceau alianţe, se ofereau sume de bani pentru influenţarea voturilor, iar puterile ostile unirii – în special Austria şi Imperiul Otoman – încercau să submineze acţiunile partidei unioniste.

Istoricul contemporan Victor Taki descrie în cartea sa Rusia şi Ţările Române. Imperiu, elite şi reforme (1812–1834) atmosfera extrem de complicată a epocii:

„Românii din Principatele Dunărene aveau de înfruntat nu doar mentalităţi boiereşti retrograde, ci şi presiuni externe ale marilor imperii. Totuşi, generaţia paşoptistă a ştiut să profite de faliile create de Războiul Crimeii şi să aducă în discuţie, la masa negocierilor, voinţa de unire a populaţiei.”

Paşoptiştii şi lobby-ul diplomatic

După Revoluţiile de la 1848, mulţi revoluţionari români s-au refugiat la Paris şi în alte capitale occidentale, unde au făcut un intens lobby pro-unionist, prezentând memoriile lor guvernelor străine. Erau oameni cultivaţi, educaţi în Franţa, care intraseră în loji masonice pariziene şi care au jucat un rol crucial. Un document trimis ministrului de Externe francez, în 10 martie 1856, suna astfel:

„Identitatea de origine, de limbă, de religie, de nevoi, de moravuri şi de instituţii impune Unirea Moldovei cu Valahia. […] Voinţa poporului român este de a se uni fiindcă moldovenii şi muntenii au aceeaşi cultură, aceeaşi limbă, aceeaşi religie şi o istorie comună.”

Puterea cu adevărat receptivă la doleanţele românilor a fost Franţa lui Napoleon al III-lea. Cum nota consulul francez de la Iaşi, Victor Place:

„Poporul român, prin reprezentanţii săi, a făcut cunoscut Europei şi mai cu seamă Franţei, dorinţa unirii şi a formării unui stat puternic la gurile Dunării.”

Divanurile ad-hoc şi Convenţia de la Paris (1858)

Pentru a afla voinţa reală a populaţiei, s-a decis convocarea unor adunări reprezentative, numite divanuri ad-hoc. În realitate, marile puteri urmăreau să verifice dacă planul unui singur stat românesc avea suficient suport. Cu toate opoziţiile interne (mai ales din partea boierimii conservatoare) şi presiunile externe, alegerile ad-hoc din 1857 au demonstrat că marea majoritate a românilor cere Unirea Principatelor şi un prinţ străin dintr-o dinastie europeană, ca garanţie a stabilităţii.

Deşi Austria şi Imperiul Otoman au încercat să blocheze ori să falsifice rezultatele alegerilor (remarcabilă a fost încercarea caimacamului Nicolae Vogoride în Moldova), Adunările au ieşit pronunţat unioniste. În urma negocierilor internaţionale, Convenţia de la Paris (1858) a menţinut ideea a doi domni diferiţi, două Adunări şi două Guverne, dar nu a interzis alegerea aceleiaşi persoane în ambele Principate. Această „scăpare” va fi folosită de politicienii români pentru a realiza unirea de facto.

Alegerile decisive: Alexandru Ioan Cuza

Pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza – colonel în Armata Moldovei, fost participant la Revoluţia de la 1848 şi promotor al ideilor liberale – este ales domn al Moldovei, la Iaşi. În Adunarea moldoveană, din 67 de membri, 62 au participat la vot şi 46 au optat pentru Cuza, cifră anunţată la final drept „unanimitate”.

Două săptămâni mai târziu, la 24 ianuarie, Adunarea electivă din Bucureşti se afla sub presiunea partidei conservatoare, care iniţial ar fi dorit să-l aleagă pe fostul domn Barbu Ştirbei sau pe Gheorghe Bibescu. Însă grupul liberalilor (numiţi popular „roşii”), condus de personalităţi precum Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Mihail Cogălniceanu, a reuşit să câştige sprijinul deputaţilor. În dimineaţa crucială de 24 ianuarie, Vasile Boerescu a propus în adunarea ţinută pe Dealul Mitropoliei ca şi Muntenia să-l aleagă tot pe Cuza:

„Să ne dăm mâna, să fim fraţi! Să ne gândim la posteritatea care va primi moştenirea pregătită de noi. Legaţi de principiul unităţii, suntem legaţi şi de omul care personifică acest principiu de la Iaşi.”

Imediat, deputaţii au votat în unanimitate, iar noul domn al Ţării Româneşti a devenit şi domnitorul Moldovei, realizându-se astfel „unirea de fapt” sub un singur conducător.

Entuziasm popular şi ecouri diplomatice

Alegerea dublă a lui Alexandru Ioan Cuza a fost primită cu un entuziasm nemaiîntâlnit. La Bucureşti, oamenii au ieşit pe străzi, iar consulul francez Becar relata:

„Mulţimi numeroase inundau spaţiul din jurul Mitropoliei, strigând ‹Trăiască Principele Cuza!›. Deputaţii, abandonaţi presiunii populare, nu au mai putut rezista: votul s-a dat în uralele tuturor. Spre seară, capitalele ambelor Principate erau luminate în mod spontan.”

Consulul de la Iaşi, Victor Place, i-a scris ministrului de Externe al Franţei, contele Walewski:

„Alegerea în unanimitate a aceluiaşi Principe în ambele ţări prezintă un fapt de o gravitate extremă pentru Europa: poporul român nu va mai fi simplu spectator, ci adevărat actor în această regiune.”

Reformele şi drumul spre România modernă

Deşi unirea nu era recunoscută formal în toate detaliile, Cuza şi guvernele sale au început rapid reformele. Între 1859 şi 1866, domnitorul a iniţiat:

• Secularizarea averilor mănăstireşti, eliberând domenii vaste şi fonduri pentru stat.
• Reforma agrară, care i-a împroprietărit pe ţărani, deşi a stârnit mari controverse în rândul boierimii conservatoare.
• Modernizarea administraţiei şi a justiţiei, prin adoptarea Codului Civil şi Codului Penal inspirate din legislaţia occidentală.
• Înfiinţarea unor instituţii moderne (Universitatea din Iaşi, 1860; Universitatea din Bucureşti, 1864), formând baza învăţământului românesc.

Mihail Kogălniceanu, principalul colaborator al lui Cuza, spunea despre aceste reforme:

„Sunt revoluţii făcute cu legi, nu legi făcute cu revoluţii. (…) Să ne modernizăm, ca România să-şi ocupe locul între naţiunile civilizate.”

Semnificaţia istorică a datei de 24 ianuarie

Unirea Principatelor de la 1859 rămâne un reper identitar pentru români, prilej de a rememora curajul şi perseverenţa unei generaţii care a ştiut să valorifice cu inteligenţă faliile create de marile puteri. Aşa-numita „mică Unire” (denumire apărută după 1918) a fost, în fond, un pas uriaş care a deschis calea formării statului naţional român şi a marcat startul unei intense perioade de modernizare.

Diplomatul francez Edouard Thouvenel, implicat în negocierile pariziene, resumea semnificaţia Unirii astfel:

„Principatele au dovedit că sentimentul naţional poate răzbi chiar şi atunci când istoria părea să le fie potrivnică. Iar Europa, acceptând în cele din urmă această unire, a dat semnalul că popoarele mici au şi ele dreptul de a-şi croi soarta.”

În fiecare an, la 24 ianuarie, comemorăm puterea de voinţă a unei întregi generaţii, care a reuşit să treacă peste ambiţii personale, obstacole diplomatice şi interese străine pentru a pune piatra de temelie a României moderne.

Bibliografie succintă (pentru doritori)

• Victor Taki, Rusia şi Ţările Române. Imperiu, elite şi reforme (1812–1834)
• Ioan Ulic, Istoria francmasoneriei în România
• Documente diplomatice franceze, rapoartele consulilor Becar şi Victor Place (1856–1859)
• Memorii şi corespondenţă ale revoluţionarilor paşoptişti (1848–1859)

Unirea Principatelor din 1859 dovedeşte că prin perseverenţă, negociere abilă şi unitate, un popor poate răsturna calculele marilor puteri şi îşi poate crea propriul stat. De la „Domnul Unirii” Alexandru Ioan Cuza şi până în zilele noastre, 24 ianuarie rămâne simbolul naşterii României moderne, momentul în care două principate – Moldova şi Ţara Românească – au început să bată cu o singură inimă.