România pare să fi intrat într-o nouă etapă a politicii: nu mai guvernezi doar prin decizii, ci și prin senzația permanentă că țara se află în pragul unei catastrofe. Aproape în fiecare săptămână apare o nouă urgență, un nou pericol, o nouă justificare pentru măsuri excepționale. Iar în centrul acestui mecanism se află Guvernul Bolojan.
Există o teorie simplă în politică: un lider este perceput ca fiind cu atât mai puternic cu cât oamenii cred că fără el situația ar scăpa de sub control. Din această perspectivă, o criză poate deveni un instrument politic extrem de eficient. Când oamenii sunt preocupați de probleme imediate, nu mai au timp să întrebe unde sunt investițiile promise, reformele sau proiectele care ar trebui să schimbe România pe termen lung.
Așa apare ceea ce putem numi „criza cu buton”. Nu neapărat o criză inventată, ci una întreținută, amplificată sau comunicată într-un mod care transformă fiecare decizie într-o situație dramatică. Mesajul transmis este simplu: fără aceste măsuri dure, fără aceste sacrificii și fără acest guvern, totul s-ar prăbuși.
Numai că o țară nu poate fi condusă la nesfârșit prin teamă. Economia nu crește din conferințe de presă alarmiste. Investitorii nu își construiesc planurile pe baza incertitudinii. Antreprenorii nu angajează oameni atunci când regulile se schimbă din câteva luni în câteva luni. Iar cetățenii nu își recapătă încrederea atunci când li se spune constant că urmează vremuri și mai grele.
Un guvern performant nu este cel care vorbește zilnic despre crize. Este cel care le rezolvă atât de bine încât oamenii aproape uită că au existat. Adevărata performanță administrativă înseamnă stabilitate, predictibilitate și instituții care funcționează fără spectacol.
De aceea, mulți români încep să se întrebe dacă nu cumva asistăm la un paradox. În loc ca scopul guvernării să fie reducerea tensiunilor, tensiunea pare să devină însăși metoda de guvernare. Fiecare problemă este prezentată ca fiind fără precedent. Fiecare măsură este descrisă ca inevitabilă. Fiecare critică este tratată ca o dovadă că oamenii nu înțeleg gravitatea momentului.
Desigur, susținătorii Guvernului Bolojan argumentează că măsurile adoptate sunt necesare pentru corectarea unor dezechilibre economice și bugetare acumulate în timp. Criticii, în schimb, consideră că modul în care acestea sunt comunicate și implementate produce o stare de nesiguranță continuă, cu efecte economice și sociale care depășesc beneficiile urmărite.
Istoria arată însă că marile guverne nu au rămas în memoria oamenilor pentru numărul de crize pe care le-au administrat, ci pentru numărul de probleme pe care au reușit să le elimine. O administrație eficientă nu are nevoie să țină degetul pe un buton imaginar al panicii pentru a-și demonstra utilitatea. Ea își dovedește valoarea prin rezultate, nu prin dramatizarea permanentă a realității.
Poate că adevărata întrebare nu este dacă România traversează o perioadă dificilă. Ci dacă această dificultate este gestionată în interesul cetățeanului sau dacă a devenit decorul perfect pentru o politică în care fiecare zi trebuie să pară o urgență.
Pentru că atunci când o guvernare are nevoie de o criză pentru a-și justifica existența, cea mai mare victimă nu este opoziția. Este încrederea oamenilor că statul poate funcționa normal.
