Dragoș Anastasiu a făcut ce n-a mai făcut nimeni în 30 de ani de democrație românească: a demisionat. Și nu pentru că ar fi fost prins cu sacii de bani în portbagaj, ci pentru că a recunoscut că – într-o Românie blocată în abuzuri și șantaje instituționale – a făcut un compromis pentru a-și salva firma.
A spus-o chiar el, senin: „Șpăgile sunt de două feluri: de supraviețuire și de îmbogățire.” Și culmea ironiei, omul nu s-a ascuns, n-a pasat vina, n-a jucat teatru. A ieșit în față, și-a asumat, a spus că nu mai poate ajuta Guvernul cât timp imaginea lui e tăvălită pe toate canalele. Într-o țară unde corupția e „normalitate”, iar „greșeala” nu e să dai șpagă, ci să o recunoști, gestul lui e aproape absurd: cine își mai dă demisia pentru „onoare” în România? Să recunoști că ai plătit o „taxă de protecție” ca să nu-ți moară firma e echivalent cu a spune adevărul într-un joc unde minciuna e moneda principală. Iar acum, că s-a tras cortina, ironia supremă e alta: omul pleacă, dar sistemul rămâne. Cu inspectorii ANAF care încă vin cu „propuneri constructive”, cu companii care încă tremură la control, și cu un stat care, așa cum spune Anastasiu, ia partea leului în fiecare lună, dar nu e niciodată partenerul tău. Poate că n-o fi el sfântul justițiar, dar într-o țară unde toți zic „nu e treaba mea”, el a zis: „Ajunge. Plec.” Și doar pentru asta, gestul lui e mai rar decât un control ANAF corect.
