Românii au fost învățați să creadă că antreprenorul trebuie să se descurce singur, fără sprijin real din partea statului. Dar America, China, Franța și alte mari puteri nu își abandonează companiile strategice: le protejează, le finanțează, le apără și le transformă în instrumente de putere națională. În timp ce noi tratăm capitalul românesc cu suspiciune, alții își construiesc imperii economice cu ajutorul statului. Poate că problema României nu este lipsa antreprenorilor, ci lipsa unui stat care să știe să îi apere.
Poate că ar fi momentul să ne trezim puțin din povestea asta frumoasă, dar incompletă, cu „piața liberă” care rezolvă totul de la sine. După 1990, românilor li s-a repetat obsesiv că statul trebuie să stea deoparte, că antreprenorul trebuie să se descurce singur, că orice formă de sprijin pentru capitalul local miroase imediat a intervenționism, a favoritism sau a comunism economic.
Numai că marile puteri ale lumii nu joacă după această poveste spusă nouă la televizor. America, China, Franța, Germania sau Japonia nu își lasă companiile importante să se lupte singure în jungla globală. Le protejează. Le finanțează. Le deschid uși. Le apără interesele. Le susțin prin ambasade, prin contracte, prin legislație, prin bănci, prin subvenții, prin cercetare și prin politici industriale.
Cu alte cuvinte, ceea ce pentru noi pare uneori „intervenția statului în economie”, pentru ei se numește strategie națională.
Statele Unite vorbesc cel mai tare despre capitalism și piață liberă, dar când vine vorba de semiconductori, tehnologie militară, energie, agricultură sau inteligență artificială, statul american nu stă cu mâinile în sân. Nu le spune companiilor sale: „descurcați-vă, băieți, asta e concurența”. Nu. Le creează avantaje, le oferă finanțare, le protejează lanțurile de aprovizionare și le transformă în piese ale securității naționale.
China nici măcar nu se mai ascunde. Pentru Beijing, marile companii sunt parte dintr-un proiect de putere. Statul stabilește direcția, băncile de stat finanțează, industria produce, exportul cucerește piețe, iar firmele chineze devin instrumente ale influenței globale. Nu este doar comerț. Este geopolitică economică.
Franța face la fel, într-un stil mai rafinat, mai european, mai elegant. Vorbește despre suveranitate economică, autonomie strategică și protejarea industriilor importante. Când are interese mari în energie, transport, apărare, lux, agricultură sau tehnologie, statul francez nu se comportă ca un spectator. Se comportă ca un acționar invizibil al interesului național.
Și atunci vine întrebarea: noi, românii, de ce ne rușinăm să ne apărăm firmele?
De ce am ajuns să credem că o companie românească trebuie doar controlată, taxată, amendată și lăsată să se descurce singură? De ce antreprenorul român este tratat de multe ori ca un suspect, nu ca un partener al dezvoltării naționale? De ce capitalul românesc este privit cu neîncredere, în timp ce capitalul străin vine adesea cu toate onorurile, cu facilități, cu uși deschise și cu discursuri despre investiții strategice?
Nu spun că statul trebuie să salveze orice afacere slabă, orice firmă conectată politic sau orice companie care nu poate supraviețui fără bani publici. Asta nu ar fi strategie, ar fi risipă. Dar între risipă și abandon există o cale matură: sprijin inteligent, condiționat, orientat spre performanță.
Statul român ar trebui să sprijine firmele care produc, care exportă, care creează locuri de muncă, care plătesc taxe aici, care construiesc branduri românești, care dezvoltă tehnologii, care țin în viață lanțuri economice locale. O astfel de firmă nu este doar „afacerea cuiva”. Este o bucată din economia României.
O fabrică românească înseamnă salarii. Un brand românesc înseamnă identitate. O companie care exportă înseamnă bani aduși în țară. O rețea de furnizori locali înseamnă comunități care trăiesc. Un antreprenor care investește aici înseamnă risc personal pus în slujba unei economii care, de multe ori, nu îi oferă mare lucru în schimb.
Marile state au înțeles ceva ce noi încă evităm să spunem clar: economia nu este separată de putere. Cine produce are putere. Cine deține tehnologie are putere. Cine are bănci, lanțuri logistice, energie, agricultură și industrie are putere. Cine nu are, devine piață de desfacere pentru alții.
România nu trebuie să devină China. Nu trebuie să copieze America. Nu trebuie să imite Franța. Dar trebuie să învețe o lecție simplă: niciun stat serios nu își lasă capitalul strategic fără apărare.
Noi am privatizat mult, am liberalizat mult, am vândut mult și am sperat că piața va așeza singură lucrurile. Uneori a funcționat. De multe ori, însă, am rămas doar cu rafturile pline de produse străine, cu profituri externalizate, cu decizii luate în alte capitale și cu antreprenori români care se luptă singuri cu birocrația, taxele, controalele, lipsa finanțării și concurența unor companii susținute de state mult mai puternice.
Aici este dezechilibrul. Nu antreprenorul român concurează doar cu antreprenorul francez, american sau chinez. De multe ori, antreprenorul român concurează cu întregul sistem din spatele acelui antreprenor: stat, bancă, ambasadă, fonduri, lobby, strategie, infrastructură și protecție.
Și atunci, să nu ne mai mirăm că noi pierdem teren.
Dacă vrem o economie românească puternică, trebuie să încetăm să mai tratăm capitalul autohton ca pe o rușine. Trebuie să alegem domeniile strategice, să susținem firmele serioase, să construim campioni locali, să folosim achizițiile publice inteligent, să legăm educația de economie și să facem diplomație economică reală, nu doar poze la recepții.
Pentru că adevărul este simplu: în lumea reală, afacerile mari nu sunt niciodată complet singure. În spatele lor stă un stat care știe ce vrea.
Poate că a venit timpul ca și România să știe ce vrea.
