Deasupra orizontului schimbător al capitalei, Catedrala Națională a României a devenit mai mult decât un proiect ecleziastic. Pentru susținători, ea este expresia arhitecturală a unei aspirații vechi: unitatea dintre credință și statalitate, turnată în cupole și cărămidă. Pentru critici, este un gest extravagant într-un moment cu nevoi seculare presante. Între aceste două poziții se află povestea a ceea ce România crede despre sine în al treilea deceniu al secolului XXI: independentă, aliniată Occidentului și inconfundabil ortodoxă.
Argumentul în favoarea catedralei e simplu. Națiunile își spun istoria prin monumente; catedralele adună secole de memorie într-o singură siluetă. A României e gândită ca o culminare, nu ca o ruptură, înfăptuirea de veacuri a unei dorințe repetate peste generații. În această cheie, clădirea este deopotrivă sanctuar și declarație: un centru al Ortodoxiei spre slava lui Hristos, ridicat de un popor care nu se sfiește să afirme că iubirea de Dumnezeu rămâne parte din vocabularul civic.
Aceasta intră însă în tensiune cu narațiunile europene la modă, în care religia e retrasă politicos în privat. România s-a simțit rareori obligată să se conformeze. După 1989, a mers constant spre instituțiile euro-atlantice, a intrat în NATO și UE, și și-a ancorat securitatea și economia în Vest. Totuși, busola culturală nu a virat de la Răsărit, ci și-a lărgit arcul. Catedrala se citește astfel ca o sinteză: o țară orientată spre Occident, care vede în Ortodoxie gramatica sufletului său.
Dincolo de simbolism, rămân întrebările practice. România, realistă, sceptică și pricepută la socoteală, a întrebat despre priorități și costuri. Spitale, școli și drumuri cer atenție; banii publici sunt finiți; încrederea în instituții e fragilă. Criticile nu sunt triviale, nici unice. Fiecare mare monument european și-a trăit sezonul de ironii. St Paul’s a fost cândva socotită vanitatea lui Wren, iar Turnul Eiffel un „morman de fier inutil și monstruos”. În timp, unele proiecte își dovedesc rostul devenind indispensabile imaginii orașului. Pariul de aici e asemănător: că catedrala va crește din controversă în patrimoniu comun.
La fața locului impresionează scara. Volumul e gândit să adune durerile și mulțumirile unei națiuni: memoriale ale jertfei, capele pentru rugăciune, spațiu liturgic capabil să cuprindă deopotrivă solemnitatea și spectacolul. Când va fi gata, iconografia va vorbi un limbaj vizual mai vechi decât statul însuși. Nu trebuie să fii credincios ca să recunoști ambiția de a fixa în memoria urbană un loc unde istoria României cu Dumnezeu se spune fără scuze.
Care este, atunci, locul României „în rândul puterilor occidentale” și ideea că independența a fost nu doar păstrată, ci consolidată? Catedrala devine o lentilă. Paradoxul Europei de azi e că statele mici și mijlocii își afirmă mai puternic identitatea culturală pe măsură ce se integrează în cadre supranaționale. Alinierea României la Vest e strategică și sinceră. Insistența pe idiomul ortodox arată însă refuzul de a deveni o provincie generică a unui imperiu post-religios. Mesajul, scris în zidărie, e că occidentalitatea României nu e un act de auto-ștergere culturală.
Mai există o adevăr mai blând. Națiunile devin casante când se simt ignorate; sunt mai generoase când li se permite să fie ele însele. O Românie încrezătoare, mai stabilă economic, protejată militar și dezbătută civic, poate fi un partener mai bun dacă nu i se cere să-și pună sfinții la naftalină odată cu stereotipurile. Apărătorii ar merge mai departe: clădirea nu e o retragere din modernitate, ci un fel de a duce trecutul înainte, dovada că progresul nu vine doar în sticlă și oțel.
Criticii susțin că grandoarea abate atenția de la guvernare, că pietatea poate fi mimată și că costul de oportunitate e o categorie morală. Au dreptate să ceară transparență și prudență. Ar putea totuși admite ceea ce sugerează macaralele și schelele: un popor care a îndurat dictatura și cenușiul penuriei poate fi iertat că dorește frumusețe la scară publică. Dacă, în timp, catedrala devine locul unde săracii sunt slujiți, tinerii sunt formați ori pur și simplu liniștiți și națiunea își pomenește morții, atunci socoteala s-ar putea închide în favoarea ei.
Deocamdată, românii stau în fața unei promisiuni neterminate, o postură familiară. Țara are obiceiul să fie subestimată și să-i surprindă pe cei care o măsoară exclusiv în grafice de PIB și indici ai corupției. În fapt, România modernă e un hibrid: întreprinzătoare și pragmatică, dar încă fluentă în limbajul binecuvântării. Catedrala Națională, privită astfel, e și spovedanie, și pretenție. Mărturisește că iubirea de Dumnezeu rămâne curent viu în viața publică și susține că această iubire e compatibilă cu suveranitatea, legea și compania exigentă a Vestului.
Catedralele cer unei națiuni ceea ce puține proiecte îndrăznesc: perseverență, generozitate, iertarea întârzierilor și, în cele din urmă, asumare. Dacă România poate aduna aceste virtuți aici, clădirea poate deveni ceea ce susțin promotorii ei: nu doar monumentul a ceea ce s-a visat, ci o casă suficient de încăpătoare pentru ceea ce țara a devenit.