De aproape o sută de ani, România pare prinsă într-o buclă istorică din care nu reușește să iasă. La fiecare două-trei decenii, o nouă criză economică lovește țara, iar politicienii recurg la aceeași soluție: austeritate abruptă, aplicată peste noapte, cu o povară disproporționată asupra clasei de mijloc și a celor vulnerabili.

Astăzi, în timp ce România se confruntă cu un deficit bugetar record și cu presiuni crescânde din partea instituțiilor europene, mulți se întreabă dacă țara nu se află în pragul unei a patra sau chiar a cincea astfel de curbă.

De fiecare dată, contextul economic global a jucat un rol important. Dar, potrivit lui Păcuraru, problemele reale provin din incapacitatea liderilor români de a înțelege interdependența dintre factorii interni și cei externi. Iar atunci când tensiunea dintre cele două se rupe, România se prăbușește din interior.

1929–1933: prima fisură majoră

Marea Criză Economică nu a ocolit România. Piața cerealelor principalul motor economic al țării s-a prăbușit după colapsul bursei din Chicago. În timp ce statele occidentale aplicau politici protecționiste, Bucureștiul rămânea fără bariere vamale, vulnerabil la importurile ieftine ale marilor puteri agricole.

Rezultatul a fost catastrofal:

• prețurile agricole s-au prăbușit la niveluri care făceau recoltarea neprofitabilă,
• marile moșii și bănci au intrat în faliment,
• PIB-ul s-a redus cu aproximativ 40%,
• șomajul masiv a alimentat extremismul interbelic.

Pentru prima dată, România a învățat, dar nu a reținut că atunci când statul nu își protejează economia, facturele vin direct la populație.

Austeritatea autoritară a lui Ceaușescu

Câteva decenii mai târziu, istoria a revenit sub o formă diferită. Regimul Nicolae Ceaușescu, după ani de investiții pe credit în industria socialistă, s-a trezit lovit de creșterea bruscă a dobânzilor americane la aproape 20% în 1979.

În loc să negocieze restructurarea datoriei, liderul comunist a impus una dintre cele mai dure politici de austeritate din Europa postbelică: raționalizarea alimentelor, restricții de energie, export masiv al producției agricole, tăierea consumului intern la minimum.

„Strângeți cureaua”, părea să fie deviza regimului, doar că ceea ce pentru conducere era o strategie de supraviețuire politică, pentru populație devenise o condamnare la ani de sărăcie extremă.

Aceste tensiuni au avut un preț. În decembrie 1989, regimul s-a prăbușit violent.

2008–2010: criza creditelor subprime lovește Estul Europei

Criza financiară globală a găsit România într-o poziție vulnerabilă. Băncile locale, majoritar străine, au început să repatrieze capital, iar statul român a solicitat un pachet de sprijin de la FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială.

Venită cu un cost dur, intervenția internațională a dus la:

• reducerea salariilor bugetarilor cu 25%,
• creșterea TVA-ului la 24%,
• concedieri masive și înghețarea pensiilor.

În câțiva ani, partidul aflat la putere (PDL) s-a prăbușit electoral, iar în societate a început să crească euroscepticismul, un fenomen vizibil și astăzi în multe state est-europene.

2025: o nouă curbă de sacrificiu în pregătire?

Astăzi, România se confruntă cu un deficit bugetar de aproximativ 10% din PIB — unul dintre cele mai mari din Uniunea Europeană. Comisia Europeană insistă asupra reducerii accelerate a deficitului, iar guvernul de la București încearcă să finalizeze ajustările într-un interval de un an și jumătate, mult sub calendarul inițial.

Criticii avertizează însă că graba politică riscă să împingă țara într-o recesiune autoindusă.
Măsurile pregătite includ:

• creșteri de taxe,
• înghețări salariale,
• reduceri de sporuri,
• limitări ale investițiilor publice.

„România își trage singură glonțul în picior”

O astfel de ajustare ar putea produce efectul opus: scăderea consumului și a veniturilor din TVA, deci un deficit și mai mare.

Un risc geopolitic ignorat

În opinia analiștilor, o criză economică severă în România nu ar rămâne un fenomen izolat. Țara este o piesă strategică pe flancul estic al NATO, o zonă critică pentru sprijinul Ucrainei și pentru menținerea stabilității în regiune.

Dacă în anii ’30 consecințele au fost ascensiunea extremismului și dezintegrarea sistemului democratic, iar în anii 2010 ascensiunea populismului, o astfel de realiniere politică în 2025 ar putea afecta nu doar România, ci și arhitectura de securitate europeană.

„Dacă mai multe state din regiune virează către o agendă antieuropeană, întreaga structură a NATO pe flancul estic devine vulnerabilă”

Entuziasm, amnezie și repetiția istoriei

Un detaliu asupra căruia insistă colonelul este aparent banal, dar profund relevant: politicienii români nu cunosc istoria economică a țării, iar societatea nu o studiază suficient.

În unele cazuri, spune el, manualele au eliminat intenționat elemente importante — precum responsabilitățile economice ale moșierilor interbelici sau cauzele reale ale prăbușirii din 1930 — ceea ce face foarte greu de înțeles mecanismele prin care crizele se repetă.

Fără învățarea lecțiilor trecutului, România rămâne vulnerabilă la aceleași cicluri de supraîndatorare, panică politică și austeritate.

România este singurul stat european care se confruntă cu deficit, presiuni fiscale și tensiuni sociale. Dar puține țări au experimentat atât de regulat și violent ruptura dintre promisiunile politice și realitățile economice, dintre aspirația europeană și reflexul austerității.

Pe măsură ce guvernul de la București se pregătește pentru un nou val de măsuri dure, întrebarea nu mai este dacă populația va resimți șocul, ci dacă această criză va remodela, din nou, scena politică și orientarea geopolitică a țării.

Un secol mai târziu, România se află din nou în același punct: în fața unei decizii critice între reformă autentică și repetarea aceleiași curbe de sacrificiu.