Există o propoziție care ar trebui pusă pe fiecare ecran de televiziune înaintea știrilor, exact ca avertismentele de pe pachetele de țigări: „Atenție, acest post este finanțat de stat. Ceea ce urmează poate să nu fie informație, ci propagandă.” Asta pentru că, în clipa în care guvernele bagă bani în mass-media, nu mai vorbim despre jurnalism, ci despre publicitate politică mascată. Și atunci, da, singura reacție sănătoasă este să închizi televizorul.
Prima lovitură: adevărul incomod
Există o propoziție care ar trebui pusă pe fiecare ecran de televiziune înaintea știrilor, exact ca avertismentele de pe pachetele de țigări: „Atenție, acest post este finanțat de stat. Ceea ce urmează poate să nu fie informație, ci propagandă.” Asta pentru că, în clipa în care guvernele bagă bani în mass-media, nu mai vorbim despre jurnalism, ci despre publicitate politică mascată. Și atunci, da, singura reacție sănătoasă este să închizi televizorul.
Un jurnalist onest știe că presa trăiește din două surse: publicul care o citește și piața liberă care o susține prin reclame. Când apare statul cu subvenții, cu „pachete de sprijin” sau cu „fonduri de urgență pentru presă”, nu mai e vorba de sprijin. Este un șantaj rafinat: primești bani ca să scrii frumos, ca să taci când trebuie, ca să manipulezi fără să pară. Și, inevitabil, televizoarele devin difuzoare de discursuri oficiale, nu instrumente de informare.
Cum se cumpără tăcerea cu bani publici
Întotdeauna subvenția vine cu o notă de plată ascunsă. Guvernul nu scoate bani din buzunarul personal, ci din impozitele fiecărui cetățean. În loc să investească în spitale, școli sau infrastructură, statul decide să hrănească televiziunile. De ce? Pentru că televiziunile hrănite sunt televiziuni ascultătoare.
Nu trebuie să mergem departe pentru exemple. De fiecare dată când s-au anunțat campanii finanțate din bani publici pentru „informarea populației”, presa s-a transformat în portavoce oficială. În pandemie, milioane de euro s-au scurs către televiziuni pentru a difuza „mesaje de interes public”. Rezultatul? Orice critică era imediat catalogată ca „atac la sănătatea națională”, orice voce disidentă era linșată mediatic, iar pluralismul s-a evaporat.
Asta nu înseamnă că nu trebuia informată populația. Înseamnă doar că informarea trebuia făcută cu profesionalism și transparență, nu cu sacoșa de bani aruncată pe biroul patronului de trust. Un jurnalism cumpărat cu bani de la guvern devine echivalentul unui jurnalism cenzurat. Nu există libertate acolo unde există subvenție.
Televizorul ca armă de control social
Televizorul a fost, vreme de decenii, altarul colectiv al societății. Acolo se dădeau verdictele, acolo se stabileau adevărurile. Un popor întreg, seara, cu ochii fixați în același ecran. Exact asta îl face atât de periculos atunci când este cumpărat de putere.
Când televiziunile sunt finanțate din banii statului, nu mai sunt televiziuni. Sunt extensii ale aparatului guvernamental, centre de difuzare a mesajului oficial. Știrile nu mai sunt știri, ci buletine de propagandă. Dezbaterile nu mai sunt dezbateri, ci mascarade regizate. Într-un asemenea context, să lași televizorul aprins echivalează cu a accepta să fii manipulat în fiecare secundă.
Când statul subvenționează presa, butonul telecomenzii devine butonul prin care guvernul îți intră în casă. Și atunci, reacția corectă este să spui: „Nu, mulțumesc!” și să închizi televizorul. Pentru că altfel, accepți să fii hrănit zilnic cu jumătăți de adevăr, cu tăceri programate și cu minciuni cosmetizate.
Democrația otrăvită de presa cumpărată
Presa liberă nu este un lux, este un pilon al democrației. Dar presa cumpărată cu bani publici este un pilon strâmb, care rupe tot edificiul. În momentul în care ziarele și televiziunile primesc subvenții de la stat, ele devin prizonierii acelui stat. Cum să critici pe cel care îți plătește salariile? Cum să demontezi corupția guvernului atunci când guvernul îți virează lunar milioane în conturi?
În acest cerc vicios, jurnaliștii devin funcționari mascați, iar trusturile de presă – ministere neoficiale. Rolul lor nu mai este să pună întrebări incomode, ci să repete lozinci. Nu mai investighează, ci justifică. Nu mai informează, ci manipulează. Rezultatul este o democrație otrăvită, în care cetățeanul nu mai are acces la realitate, ci doar la versiunea oficială a acesteia.
Într-un stat care subvenționează mass-media, presa încetează să fie câine de pază. Devine câine de companie, hrănit cu oase publice și dresat să dea din coadă. Și atunci, singura formă de rezistență a publicului este să închidă televizorul.
Când închizi televizorul, deschizi ochii
Închiderea televizorului nu este o fugă, ci un act de igienă mentală. Când statul subvenționează presa, adevărul se mută în altă parte: în presa independentă online, în investigațiile care trăiesc din donațiile cititorilor, în comunitățile care verifică faptele. Televiziunea subvenționată nu mai este un instrument de cunoaștere, ci un instrument de control.
De aceea, gestul simplu de a închide televizorul devine un act politic. Înseamnă că refuzi să fii parte din spectacolul manipulaților. Înseamnă că alegi să-ți cauți singur informația, să o verifici, să nu o lași să-ți fie servită cu bani publici.
Adevărul este că atunci când statul subvenționează presa, nu mai ai televiziuni, ai canale de propagandă. Și singura formă de a-ți păstra libertatea este să închizi televizorul.
Pentru că libertatea nu se uită la televizor. Libertatea se câștigă în clipa în care refuzi să fii hrănit cu minciuni pe banii tăi.
Concluzie
Când statul dă bani presei, presa nu mai e presă. Când televiziunea trăiește din subvenții, ecranul nu mai e fereastră spre realitate, ci zid vopsit cu propagandă. Și atunci, reacția normală, firească, sănătoasă a cetățeanului este să apese pe butonul de OFF.
Pentru că libertatea nu se uită la televizor. Libertatea se câștigă în clipa în care refuzi să fii hrănit cu minciuni pe banii tăi.