Războiul din Ucraina nu este, din perspectiva Federației Ruse, doar un conflict între două state. Pentru Moscova, acest război este parte dintr-un proiect mult mai amplu, care vizează rediscutarea arhitecturii de securitate europene și globale. Rusia nu urmărește o negociere reală, ci impunerea unui dictat și obținerea unei capitulări politice a Ucrainei, validată indirect de Statele Unite și NATO.
Din narativul rusesc, conflictul este prezentat ca un „război civil”, pe baza ideii că ucrainenii și rușii ar fi „același popor”. În realitate, obiectivul Kremlinului este refacerea unei sfere de influență similare celei din perioada sovietică. Acest lucru a fost formulat explicit încă din decembrie 2021, când Rusia a cerut retragerea infrastructurii NATO din statele care au aderat după 1997 și recrearea unui cordon strategic de la Marea Baltică la Marea Adriatică.
Rusia utilizează războiul din Ucraina ca pretext pentru a deschide mai multe dosare geopolitice simultan, beneficiind de sprijinul unei alianțe informale extrem de eficiente, formată din China, Coreea de Nord și Iran. China furnizează tehnologie avansată și microelectronice pentru armamentul rusesc, Coreea de Nord livrează muniție și chiar personal militar, iar Iranul a devenit furnizor major de drone. Această alianță funcționează, din punct de vedere operațional, mai coerent decât alianțele din cel de-al Doilea Război Mondial.
Pentru România, aceste evoluții nu sunt abstracte. Fragmente de drone și rachete de proveniență rusă, iraniană sau nord-coreeană au fost identificate de zeci de ori pe teritoriul românesc, iar spațiul aerian național a fost violat în mod repetat. Acceptarea unei „păci” în termenii impuși de Rusia ar echivala nu doar cu capitularea Ucrainei, ci și cu o capitulare strategică a Occidentului, care ar încuraja agresiunea viitoare a Moscovei.
Experiența istorică arată că Federația Rusă a manifestat deschidere față de reforme interne și cooperare externă doar după înfrângeri militare clare. Exemplele includ Războiul Crimeii din secolul al XIX-lea, războiul ruso-japonez din 1905 și eșecul sovietic din Afganistan, care a dus la glasnost și perestroika. Dacă Rusia va percepe rezultatul conflictului din Ucraina ca pe o victorie, agresivitatea sa va continua și chiar se va amplifica.
Cel mai mare risc pentru Europa îl reprezintă următorii doi-trei ani, în contextul unei posturi americane percepute ca imprevizibile și al unei capacități europene de descurajare insuficient consolidate. Există riscul ca Rusia să testeze credibilitatea Articolului 5 NATO prin acțiuni limitate, rapide și surprinzătoare, precum ocuparea unui oraș mic într-un stat baltic, însoțită de amenințări nucleare menite să paralizeze decizia politică occidentală.
Un asemenea scenariu ar pune sub semnul întrebării însăși existența NATO. Alianța nu poate funcționa selectiv, ca un „bufet suedez”, în care obligațiile sunt opționale. Diminuarea prezenței militare americane în România este percepută la Moscova ca un semnal periculos, sugerând că Marea Neagră nu reprezintă o zonă de interes strategic major pentru Statele Unite, ceea ce ar putea încuraja ambițiile rusești în regiune.
Leadership-ul american actual este caracterizat de un pragmatism accentuat, uneori apropiat de cinism, vizibil inclusiv în alegerea emisarilor și în modul de abordare a negocierilor cu Rusia. În contrast, Moscova este reprezentată de diplomați și oficiali cu experiență profundă în negocieri dure, proveniți din structuri de tip KGB. Această asimetrie ridică semne de întrebare privind eficiența negocierilor.
România nu trebuie să mizeze exclusiv pe relația cu Washingtonul. Este necesară o politică externă activă și constantă în marile capitale occidentale – Berlin, Paris, Londra, Roma – pentru a menține atenția asupra importanței strategice a Mării Negre. Absența unei prezențe diplomatice și strategice susținute a României în aceste centre decizionale contribuie la percepția că țara nu este un actor regional relevant.
În plan militar, România nu a reușit să absoarbă suficient de rapid lecțiile războiului din Ucraina. Utilizarea masivă a dronelor, războiul asimetric și adaptabilitatea rapidă sunt elemente esențiale ale conflictului modern. Investițiile exclusiv în platforme grele, fără o adaptare doctrinară și operațională, riscă să fie ineficiente. Ucraina a demonstrat că poate neutraliza o flotă superioară numeric prin mijloace asimetrice, folosind drone navale, aeriene și rachete.
România trebuie să înțeleagă că nu beneficiază de avantajul distanței geografice față de Rusia. Dacă frontul ucrainean s-ar prăbuși, România ar deveni stat de frontieră directă cu Federația Rusă, iar consecințele ar fi dramatice: presiune militară, valuri masive de refugiați și instabilitate regională profundă. Susținerea Ucrainei este, în acest context, o investiție directă în propria securitate națională.
În ceea ce privește viitorul, una dintre cele mai mari vulnerabilități ale României este zona economică exclusivă din Marea Neagră. Aceasta nu este acoperită explicit de Articolul 5 NATO și este slab reglementată legislativ din punct de vedere al răspunsului militar. Rusia ar putea recurge la operațiuni sub steag fals, folosind drone navale pentru a ataca infrastructură energetică și pentru a transfera responsabilitatea asupra Ucrainei.
Un alt risc major îl reprezintă posibilitatea reocupării Insulei Șerpilor de către Federația Rusă. O asemenea acțiune ar permite Moscovei să conteste deciziile Curții Internaționale de Justiție de la Haga și să pună sub semnul întrebării drepturile României asupra unei zone extrem de bogate în resurse energetice.
Atunci când analizăm Federația Rusă, trebuie să pornim de la cele mai negative scenarii posibile și să construim politici de securitate pornind de acolo. Subestimarea riscurilor și lipsa de coeziune internă reprezintă cele mai mari pericole pentru România în actualul context geopolitic.
