„De-aș fi pasăre să zbor, să ajung unde mi-e dor…”
O metaforă simplă, dar cu rezonanță de epopee.
Dorința de a străbate cerul, oceanul, timpul însuși pentru a ajunge la cel iubit nu este altceva decât definiția supremă a curajului.
„De-aș fi pește în ocean, l-aș traversa ca să te am… ” iată declarația unei generații care nu lucrează cu jumătăți de măsură, care nu mai negociază cu destinul, ci îl înfruntă.
M-am întors acasă de la concertul aniversar de 28 de ani al Bere Gratis cu senzația că am asistat la un spectacol nu doar muzical, ci existențial. Și trebuie spus limpede că nu au trecut 28 de ani peste ei, noi am câștigat 28 de ani împreună cu ei. Douăzeci și opt de ani de amintiri, de refrene cântate cu ochii închiși, de iubiri începute și uneori sfârșite pe versurile lor. Timpul nu a fost un adversar, ci un aliat care a șlefuit, a maturizat, a adâncit.
Seara a traversta patrimoniul culturii muzicale românești prin momentul de reverență. Au fost comemorați, cu emoție și demnitate, Gabriel Cotabiță și Horia Moculescu, nume care au scris, fiecare în felul său, pagini esențiale din muzica românească. Sala a simțit acel fior rar în care aplauzele nu sunt doar zgomot, ci recunoștință.
Au fost prezenți și au adus propria lor vibrație artiști precum Monica Anghel, Ducu Berți, Mihai Mărgineanu și Gheorghe Ifrim, fiecare contribuind la atmosfera unui eveniment care a depășit granița unui simplu concert și s-a așezat în registrul serilor memorabile.
Pe scenă, în formula care a ținut vie această poveste, au fost:
Mihai „Miță” Georgescu, vocea a transformat vulnerabilitatea în forță;
Robert Anghelescu, arhitectul armoniilor
Marian Damian, pulsul precis
Mihai Munteanu, energia
Radu Vastag, fundamentul discret și solid
Iar momentul în care Maestrul Gheorghe Zamfir a urcat pe scenă a fost, fără îndoială, clipa în care timpul a făcut o reverență. Naiul său a mărturisit. A legat generații, a șters granițe și a ridicat sala.
Și poate că acesta este adevărul care are nevoie de actualizare, nu numărăm anii ca pe niște pagini îngălbenite, ci îi revendicăm ca pe niște trofee ale trăirii. Dragostea, muzica și speranța nu îmbătrânesc; ele se rescriu.
Mai este o speranță, spune cântecul. Un fir de ață de care ne agățăm cu demnitate, chiar și atunci când totul pare să alunece. Și poate că exact aceasta e lecția unei seri ca aceasta. Să nu ne grăbim să plecăm, să nu abandonăm scena înainte de ultimul act. Când soarele răsare, nu e doar o întâmplare, e dovada că povestea continuă. Iar noi, în loc să spunem „au trecut 28 de ani”, ar trebui să spunem, cu mândrie am câștigat 28.
