Întrebarea nu este cui îi pasă de daci, ci cui îi folosește ca românul să fie împins obsesiv spre ideea că este „dac pur”, nu român latin, european și legat de Occident.
Curentul dacic nu a revenit în România ca o simplă pasiune pentru trecut. A revenit ca o operațiune lentă a memoriei colective. O umbră veche, păstrată în manuale, filme, discursuri oficiale și frustrări nerostite, a început să se miște din nou atunci când prezentul a devenit prea greu de suportat.
Totul începe cu o nevoie: nevoia de origine.
La începutul secolului XX, câteva teorii izolate încercau deja să împingă dacii în centrul istoriei lumii. Nu era încă un curent de masă. Era mai degrabă o febră intelectuală de margine, o dorință de a descoperi în trecut o măreție care să repare nesiguranțele prezentului. Dar sămânța fusese pusă.
Apoi a venit comunismul.
În epoca Ceaușescu, trecutul nu mai era doar trecut. Era instrument politic. Regimul avea nevoie de o Românie veche, neatârnată, eroică, născută direct din pământul ei. Moștenirea romană devenea insuficientă. Era prea occidentală, prea legată de o lume pe care regimul o privea cu suspiciune. Dacii, în schimb, erau perfecți: autohtoni, războinici, misterioși, ușor de transformat în simbol.
Burebista a fost ridicat la rang de întemeietor. Decebal a devenit martirul demnității. Sarmizegetusa, un sanctuar al continuității. Lupul dacic, un steag sub care se putea aduna o întreagă mitologie națională.
În anii ’70, protocronismul a dus povestea mai departe. Mesajul era seducător și periculos de simplu: românii nu au fost în urma Europei, ci înaintea ei. Nu am fost periferici, ci originari. Nu am primit civilizație, ci am dat civilizație. Era o istorie transformată în narcotic național.
După 1989, regimul s-a prăbușit. Dar miturile lui au rămas.
România a intrat în tranziție cu buzunarele goale și cu orgoliul rănit. Occidentul, visat ani întregi, nu a venit ca o îmbrățișare, ci ca un verdict. Eram săraci. Eram în urmă. Eram priviți ca o margine a Europei. Fabricile se închideau, oamenii plecau, instituțiile se clătinau, iar în locul vechilor certitudini apărea o întrebare dureroasă: cine mai suntem?
În acel gol, dacismul a găsit teren fertil.
Nu a venit cu arhive prăfuite și prudență academică. A venit cu promisiune. Cu foc. Cu propoziții scurte și magnetice: „ni s-a furat istoria”, „dacii au fost centrul lumii”, „latina vine din dacă”, „româna este limba primordială”. Nu conta că istoricii ezitau, explicau, corectau. Mitul avea un avantaj uriaș: oferea mândrie imediată.
Apoi au venit televiziunile. Cărțile comerciale. Festivalurile istorice. Internetul. YouTube-ul. Rețelele sociale.
Acolo, istoria s-a schimbat de costum. A ieșit din bibliotecă și a intrat în spectacol. Cercetătorul prudent, cu note de subsol și fraze nuanțate, a fost înlocuit de povestitorul sigur pe el, de omul care privește în cameră și spune că adevărul a fost ascuns. Iar publicul, obosit de explicații complicate, a ales deseori povestea care îi făcea să se simtă puternic.
Pentru că dacismul nu vorbește doar despre daci.
Vorbește despre rușine. Despre umilință. Despre oameni care simt că lumea modernă i-a lăsat în urmă. O lume care cere bani, diplome, imagine, adaptare, performanță, viteză. O lume în care mulți nu mai reușesc să concureze și nici nu mai știu unde să se așeze.
Pentru acești oameni, trecutul devine adăpost.
A „deveni dac” nu mai este doar o pasiune pentru Antichitate. Este o formă de apărare. Dacă prezentul te măsoară în succes, bani și statut, mitul dacic îți oferă o altă scară. Una în care nu trebuie să demonstrezi nimic azi, pentru că valoarea ta vine dintr-un sânge vechi, dintr-o civilizație pură, dintr-un adevăr ascuns pe care ceilalți refuză să-l recunoască.
Astfel, frustrarea se transformă în mândrie. Neputința devine destin. Eșecul devine conspirație. Iar omul care se simțea mic în prezent se descoperă, peste noapte, moștenitorul unei lumi grandioase.
Aici stă forța curentului dacic. Nu în arheologie. Nu în documente. Nu în limba traco-dacică, din care știm prea puțin. Ci în capacitatea lui de a oferi identitate acolo unde prezentul a produs gol.
Naționalismul politic a înțeles repede puterea acestor simboluri. Lupul dacic, Decebal, Burebista, Sarmizegetusa, „pământul strămoșesc” toate sunt imagini rapide, emoționale, ușor de folosit. Ele nu cer demonstrații. Cer apartenență. Cer instinct. Cer credință.
Și așa, dintr-un amestec de istorie, propagandă, rană socială și spectacol digital, curentul dacic a renăscut.
Nu ca o simplă cercetare a trecutului, ci ca o evadare din prezent.
Partea sănătoasă rămâne interesul real pentru daci, pentru patrimoniu, pentru Sarmizegetusa, pentru arheologie și pentru lumea antică de pe teritoriul României. O societate fără memorie este o societate vulnerabilă.
Dar partea toxică începe atunci când memoria devine delir. Când dacii nu mai sunt un popor antic, ci „civilizația-mamă a lumii”. Când întrebarea istorică este înlocuită de suspiciune. Când cercetarea devine conspirație. Când trecutul nu mai este studiat, ci folosit ca refugiu pentru frustrările prezentului.
În fond, renașterea dacismului spune mai puțin despre daci și mai mult despre noi.
Despre felul în care o națiune rănită își caută măreția înapoi. Despre oamenii care, nemaigăsindu-și locul în lumea de azi, se întorc spre un trecut idealizat. Despre tentația de a înlocui adevărul complicat cu o poveste care încălzește.
Întrebarea nu este cui îi pasă de daci, ci cui îi folosește ca românul să fie împins obsesiv spre ideea că este „dac pur”, nu român latin, european și legat de Occident.
Aici trebuie făcută o diferență mare. Una este interesul sănătos pentru daci, pentru Sarmizegetusa, Decebal, Burebista, arheologie și patrimoniu. Asta este firesc. Alta este dacismul dus în zona de ideologie, unde românului i se spune că nu are treabă cu latinitatea, că Roma a fost o minciună, că Occidentul i-a furat istoria și că adevărul se află doar într-un trecut misterios, „ascuns”.
În această formă, ideea devine utilă mai ales pentru zona de influență rusă și pentru curentele anti-occidentale. Nu pentru că Rusia ar avea nevoie de daci în sine, ci pentru că orice rupe România de identitatea ei europeană poate fi folosit. Un român care nu se mai vede ca parte a unei familii latine și europene, ci ca urmaș al unei civilizații separate, trădate și mințite de Occident, devine mai ușor de împins spre neîncredere, izolare și furie.
Pentru propaganda anti-occidentală, românul „dac pur” este util fiindcă îl scoate simbolic din Roma, din Europa, din familia latină. Îl mută într-o poveste în care toți ceilalți l-au mințit: istoricii, școala, Occidentul, UE, NATO, elitele. Iar când un om ajunge să creadă că toată istoria oficială este o conspirație, devine mult mai ușor de manipulat și în prezent.
În jurul României, cel mai sensibil teren este Republica Moldova, nu neapărat ca stat, ci prin forțele care au încercat mereu să rupă Moldova de România. Acolo identitatea a fost mult timp un câmp de luptă: român sau moldovean, limba română sau „limba moldovenească”, Europa sau Rusia. Orice slăbește ideea de limbă română, latinitate și continuitate culturală românească poate fi folosit împotriva apropierii dintre România și Moldova.
Ungariei nu îi este neapărat util ca românul să fie dac, pentru că dacismul românesc întărește adesea ideea de vechime și continuitate pe teritoriul Transilvaniei. Deci, din punctul acesta de vedere, nu este o armă convenabilă împotriva României. Poate deveni util doar indirect, dacă românii ajung să se compromită singuri prin teorii ridicole, ușor de demontat academic.
Bulgariei și Serbiei le este, în mare, indiferent. Nu există un câștig strategic major pentru ele dacă românii se declară mai mult daci decât romani. Pot exista mici competiții culturale regionale, dar nu aceasta este miza mare.
Miza reală este alta: un român rupt de latinitate, rupt de Occident și împins într-o mitologie a suspiciunii devine mai ușor de izolat. Nu dacii sunt problema. Problema este folosirea dacilor ca instrument politic și psihologic.
Spus mai simplu: românul-dac este util oricui vrea un român mai puțin european, mai puțin încrezător în instituții, mai rupt de știință și mai ușor de atras în povești despre trădare, conspirație și glorie furată.
Dacul real aparține istoriei noastre.
Dacul inventat poate deveni o capcană.
Când prezentul devine prea rece, unii se strâng în jurul focului unui mit.
Iar în România, acel foc poartă adesea chipul dacilor.
