La 80 de ani de la Ziua Victoriei în Europa, continentul marchează aniversarea cu parade, discursuri și ritualuri politice care par desprinse din epoci complet diferite. Dar, în spatele ceremonialului, Europa reală se află într-un moment de dezorientare strategică profundă, un moment pe care geopoliticianul american George Friedman îl descrie drept „revenirea la istoria adevărată a Europei”, o istorie a fragmentării, nu a unității.

În timp ce avioanele britanice Spitfire survolează Londra, iar tancurile rulează pe sub zidurile Kremlinului, războiul din Ucraina intră într-un al patrulea an incert. Nici Moscova, nici Kievul, nici Washingtonul nu par dispuse să dea primul pas înapoi. Dar ceea ce se întâmplă între Kiev și Moscova este, în esență, doar un capitol dintr-o poveste mai mare: o criză de identitate a Europei însăși.

Pentru Kremlin, dilema este existențială. Friedman sugerează că Vladimir Putin este prins într-o capcană geopolitică și politică: nu poate câștiga războiul, dar nici nu poate accepta public o înfrângere fără să declanșeze turbulențe interne. Asemănarea cu ultimii ani ai Războiului din Vietnam pentru administrația Johnson este frapantă.

Într-o discuție recentă, Putin a transmis că „speră să nu fie nevoit să folosească arme nucleare”, o formulare pe care Friedman o interpretează nu ca pe un avertisment, ci ca pe un semn de slăbiciune. Kremlinul, spune el, „nu mai are pârghii reale de putere, în afară de retorică”. Rusia a pierdut deja ceea ce conta cel mai mult: prestigiul militar.

„Dacă Ucraina poate rezista Armatei Ruse, atunci cum ar mai putea Europa să se teamă de ea?”, întreabă Friedman retoric.

Miza economică ascunsă din spatele negocierilor

Un element ignorat în dezbaterea publică este „minerals deal”-ul dintre SUA și Ucraina — un acord economic complex ce permite companiilor americane acces la resurse strategice ucrainene. Dincolo de valoarea sa economică, acordul transformă Ucraina într-un spațiu în care Statele Unite au „interese prea mari pentru a fi ignorate”, dar nu atât de mari încât să implice un tratat militar obligatoriu.

Mesajul pentru Moscova este clar:
„Nu vom lupta pentru Ucraina, dar nici nu plecăm de acolo.”

Washingtonul a anunțat deja intensificarea sprijinului prin informații satelitare exact instrumentul care a împiedicat avansurile rusești în 2022 și 2023. În limbaj diplomatic, este o declarație de intenție: SUA nu vor să oprească războiul; vor ca Rusia să simtă costul continuării lui.

Europa între paralizie și autoamăgire

În marile capitale europene, discursul oficial invocă unitatea continentului. Realitatea, spune Friedman, este exact opusul: Europa nu gândește ca un singur actor, pentru că Europa nu este un singur actor.

Cu 44 de state, zeci de limbi și interese divergente, Uniunea Europeană rămâne o uniune economică, nu una strategică. În timp ce Bruxellesul discută despre „vocea Europei”, Franța, Germania, Polonia și Italia își urmăresc propriile calcule securitare complet diferite.

„Nu există o Europă cu un singur punct de vedere asupra lumii”, afirmă Friedman. „Există doar națiuni europene care și-ar dori să pară unite.”

Criza de identitate a Europei se vede cel mai clar în două zone:

1. Europa de Vest — obosită, lentă, autocomplacentă

Țările vestice se confruntă cu stagnare economică, probleme demografice și incapacitatea de a formula o strategie de apărare.

2. Europa de Est — dinamică, nervoasă, dar decisivă

Polonia, statele baltice și România sunt cele care simt presiunea directă. Ele sunt „noul front geopolitic”, iar relația lor cu Rusia va modela viitorul continentului.

Este reactivată vechea idee strategică poloneză: Intermarium — o alianță a statelor dintre Marea Baltică și Marea Neagră, care ar funcționa ca o centură de securitate împotriva atât a Rusiei, cât și a Germaniei.

Statele Unite: revenirea la instinctul istoric

Poate cea mai surprinzătoare observație a lui Friedman este despre America însăși. În opinia sa, Washingtonul nu „părăsește Europa”, ci se întoarce la poziția sa tradițională:
America intervine în Europa doar când o amenințare navală sau transcontinentală îi pune în pericol securitatea.

Cu Rusia slăbită și China incapabilă să își proiecteze puterea navală până la coasta americană, interesul strategic al SUA pentru Europa se reduce natural.

Pe scurt: Europa se recuperează de la dependența strategică, iar America de la responsabilitatea ei.

Întrebarea pe care Europa nu și-o pune, dar trebuie

La final, Friedman lasă deschisă întrebarea cea mai importantă:
Ce este Europa într-o lume în care SUA nu o mai apără automat, iar Rusia nu o mai domină militar?

Pentru prima dată din 1945, continentul trebuie să își construiască propria arhitectură de securitate.
Fără America în rolul de gardian.
Fără Rusia în rolul de monstru.
Fără iluzii legate de o „Europă unită”.

Europa se întoarce la sine însăși, iar istoria spune că aceste momente sunt rareori liniștite.