Sub nici o formă România nu este proprietatea celor care o conduc. Este, poate, prima lecție pe care clasa politică românească pare hotărâtă să nu o învețe niciodată.
O țară nu aparține guvernelor ei, nici președinților ei, nici partidelor care își închipuie, pentru câțiva ani, că istoria le-a fost predată la cheie. Conducătorii sunt trecători. Poporul rămâne. Iar în cazul României, poporul a rămas mai mult decât au meritat, uneori, cei care l-au condus.
România nu este o conferință de presă. Nu este o promisiune electorală, o strategie scrisă în grabă sau un discurs rostit cu solemnitatea falsă a celor care confundă puterea cu înțelepciunea. România este omul care se trezește dimineața să muncească. Este familia care își calculează pâinea, factura și speranța. Este tânărul plecat în străinătate, care încă spune „acasă” când vorbește despre un loc din care a fost aproape împins să plece.
Ni se spune, tot mai des, că trăim vremuri de incertitudine. Că lumea se schimbă. Că România trebuie să se adapteze. Că trebuie să înțelegem planul extern, contextul, direcția, marile jocuri. Toate acestea pot fi adevărate. Dar adevărul devine periculos atunci când este folosit ca anestezic.
Da, România trebuie să se armonizeze cu lumea din jur. Nicio națiune serioasă nu trăiește în izolare. Dar armonizarea nu trebuie confundată cu supunerea, iar adaptarea nu trebuie transformată într-o formă elegantă de renunțare.
Ajustările sunt necesare. Întrebarea este cine le plătește. Pentru că, în România, nota de plată ajunge aproape întotdeauna la popor. Reformele sunt anunțate de sus, explicate prost, aplicate brutal și suportate de jos. Iar apoi ni se cere să fim responsabili, calmi și recunoscători.
Există o anumită aroganță în felul în care elitele administrative vorbesc despre popor. Ca despre o masă care trebuie educată, corectată, împinsă, aliniată. Dar poporul nu este un obstacol în calea României. Poporul este România. Fără el, statul nu este decât o clădire cu steag, o ștampilă și câteva birouri încălzite din bani publici.
Marea eroare a conducătorilor români este că au ajuns să confunde funcția cu destinul. Să creadă că, dacă ocupă temporar un scaun, pot decide permanent direcția unei națiuni. Dar o țară nu se conduce împotriva propriului popor fără ca, mai devreme sau mai târziu, nota morală să vină la plată.
România are nevoie de echilibru, nu de servilism. Are nevoie de deschidere, nu de obediență. Are nevoie să fie parte a lumii, dar nu dizolvată în ea. Să își respecte alianțele, dar să nu își uite interesul. Să înțeleagă planul extern, dar să nu își piardă busola internă.
Incertitudinea de astăzi nu este, în sine, o tragedie. Poate fi chiar începutul unei treziri. O țară care își pune întrebări este încă vie. O țară care acceptă totul fără să întrebe este deja în pericol.
România trebuie să se ajusteze, da. Dar nu să se abandoneze. Trebuie să se armonizeze cu exteriorul, dar fără să își falsifice interiorul. Trebuie să meargă înainte, dar nu târâtă de cei care îi cer mereu sacrificii, în timp ce își păstrează privilegiile intacte.
Pentru că România nu sunt conducătorii ei. Ei sunt doar un episod. Uneori necesar, alteori regretabil.
România este poporul ei.
Iar poporul, spre deosebire de conducători, nu poate fi schimbat la următoarele alegeri.
