Viitorul NATO se joacă într-un cadru marcat de geografia fragmentată a Europei, de necesitatea Statelor Unite de a-și redistribui resursele spre Indo-Pacific și de tensiunile interne europene între aspirațiile de autonomie strategică și dependența de tehnologia americană; pe de o parte, Washingtonul acționează ca „arbitru” global prin proiecție navală și aeriană, încercând să obțină o partajare mai echitabilă a poverilor – exprimată prin cerințe de tip 5% din PIB și achiziții „Made in USA” – iar pe de altă parte, capitalele europene oscilează între consolidarea propriei industrii de apărare și menținerea umbrelei transatlantice, într-un context în care presiunile socio-economice (transformări ecologice, migrație, populism) fragilizează coeziunea internă și pot alimenta reticența față de investiții militare masive; la nivel instituțional, NATO rămâne instrumentul-cheie care a garantat stabilitatea postbelică, dar, pentru a supraviețui, Alianța trebuie să-și redefinească echilibrul dintre interesele americane, centrate tot mai mult pe competiția cu China, și interesele europene, marcate de divergențele est-vest și de dilema între suveranitate și protecția asigurată de SUA; asemenea dileme nu prefigurează un colaps imediat, însă creează un test de maturitate pentru ordinea euro-atlantică, ce va necesita abilități diplomatice și ajustarea continuă a politicilor interne și externe, astfel încât nici Europa să nu fie lăsată fără garanții de securitate, nici Washingtonul să nu considere că resursele investite pe continent devin nejustificate.
În pragul celei de-a patra revoluții industriale, Alianța Nord-Atlantică (NATO) se confruntă cu un set complex de provocări: reorientarea strategică a SUA către Indo-Pacific, solicitările financiare și industriale impuse de Washington partenerilor europeni, presiunile socio-economice generate de digitalizare și de potențiale crize alimentare, precum și ascensiunea populismului în Europa. Așa cum subliniază George Friedman, „America își va adapta întotdeauna strategiile la dinamica de putere globală”, iar asta include și modul în care abordează relațiile transatlantice (Friedman, 2010).
Reconfigurarea rolului Statelor Unite și tensiunile interne din Europa
Statele Unite, aflate sub presiunea competiției cu China și având interesul de a reduce costurile militare în Europa, solicită statelor membre NATO să aloce până la 5% din PIB pentru apărare și să cumpere echipamente „Made in USA”. Într-un discurs la Sorbona (26 septembrie 2017), președintele Emmanuel Macron atrăgea atenția că „Europa trebuie să-și poarte singură povara propriilor crize, cu sprijinul Americii, nu sub tutela ei exclusivă”. Din perspectiva geopolitică, Washingtonul încearcă să rămână „arbitru global” (Kissinger, 2015), însă, în același timp, vizează rentabilizarea propriului efort militar și tehnologic.
Pe de altă parte, țările europene oscilează între menținerea umbrelei transatlantice și dezvoltarea unei autonomii strategice. Unele capitale (mai ales din estul continentului) se simt vulnerabile în fața Rusiei și preferă dependența de SUA, în timp ce Franța și Germania explorează soluții pentru o apărare proprie mai robustă. În plus, crizele socio-economice (migrație, inegalități, politică ecologică), la care se pot adăuga riscurile de foamete în anumite regiuni și costurile ridicate ale noilor tehnologii, complică deciziile bugetare. Ursula von der Leyen sublinia, într-un discurs privind digitalizarea (16 septembrie 2020), că „viitorul economic al Europei depinde de capacitatea noastră de a dezvolta soluții inovatoare la nivel global, fără a ne compromite securitatea și valorile comune”.
Provocările celei de-a patra revoluții industriale
Impulsul tehnologic exercitat de „Industry 4.0” (Schwab, 2017) presupune investiții semnificative în robotică, inteligență artificială și securitate cibernetică. Pentru a ține pasul cu ritmul inovației, țările NATO trebuie să se adapteze rapid, fie că vorbim de infrastructuri militare smart sau de capacități de apărare cibernetică. În același timp, redirecționarea unor fonduri substanțiale către armament și tehnologie militară riscă să genereze nemulțumiri sociale și politice, mai ales în statele cu priorități socio-economice stringente.
Dilemele Alianței sugerează necesitatea unui compromis transatlantic. Conform principiilor diplomației lui Kissinger, „adevărata artă a diplomației constă în a armoniza necesitățile naționale cu o ordine globală viabilă” (Kissinger, 2015).
În acest sens:
Statele europene ar putea accepta majorări graduale ale bugetelor de apărare, solicitând totodată mecanisme de consultare și libertate în achizițiile militare.
Statele Unite ar putea rămâne garantul securității europene, fără a limita dezvoltarea industriei de apărare locale, recunoscând că Europa dorește o anumită autonomie.
NATO ca instituție trebuie să-și reorienteze structura decizională pentru a preveni o ruptură între cei care susțin protecționismul militar european și cei care preferă investițiile americane.
Concluzie
Transformările anunțate de a patra revoluție industrială, alături de pericolul foametei și de tensiunile geopolitice, evidențiază gradul ridicat de interdependență dintre Europa și Statele Unite. Așa cum arăta Henry Kissinger, menținerea stabilității globale necesită un „echilibru acceptabil pentru toate părțile” (Kissinger, 2015). Prin urmare, destinul NATO va depinde de abilitatea liderilor de pe ambele maluri ale Atlanticului de a negocia responsabilități și costuri într-un mod care să țină seama atât de necesitățile militare, cât și de cele socio-economice și tehnologice.
Pe măsură ce Statele Unite își reconfigurează prioritățile globale, atenția lor strategică focalizându-se tot mai mult pe Indo-Pacific, NATO va fi nevoită să-și redefinească echilibrul intern între interesele americane și cele europene. Potrivit lui George Friedman (1), Washingtonul va rămâne un pivot global, însă va cere partenerilor săi o partajare sporită a costurilor și investiții consistente în noile tehnologii de „Industry 4.0”, așa cum menționează Klaus Schwab (2). În acest sens, Europa va trebui să combine nevoia de autonomie strategică – susținută de Franța și Germania – cu realitățile geopolitice percepute de statele estice, care preferă o prezență robustă a SUA pentru a le asigura protecția în fața unor potențiale amenințări convenționale sau hibride.
În următoarele cinci decenii, dimensiunea tehnologică se va intersecta cu noile forme de conflict cibernetic, competiția pentru resurse și riscurile crizelor umanitare, conform analizelor lui Henry Kissinger (3) și Zbigniew Brzezinski (4). Prin urmare, NATO va căuta să-și extindă misiunile de la apărarea clasică la gestionarea riscurilor transnaționale – foamete, schimbări climatice, atacuri cibernetice – solicitând o capacitate de reacție unitară și interoperabilă. Esențial pentru viitorul Alianței va fi menținerea unui nucleu de consens politic și militar care să asigure nu doar stabilitatea internă, ci și relevanța globală într-o lume aflată în permanentă transformare.
Surse
- The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century – George Friedman (Anchor, 2010 1st) 978-0767923057
- The Fourth Industrial Revolution – Klaus Schwab (Crown Business, 2017 1st) 978-1524758868
- World Order – Henry Kissinger (Penguin Books, 2015 1st) 978-0143127710
- The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives – Zbigniew Brzezinski (Basic Books, 1997 1st) 978-0465027262