România făcută (și desfăcută) de Iliescu: un eseu în 5 capitole

Capitolul I — Intrarea în scenă: un om pregătit de sistem întâlnește un moment nepregătit

În decembrie 1989, România trăia una dintre acele clipe care par să-și anuleze trecutul și să-și improvizeze viitorul în direct. În haosul de imagini, lozinci, zvonuri și gloanțe, s-a impus brusc o figură—Ion Iliescu—care nu venea din „neant”, ci din lunga genealogie a unei elite politico-ideologice clădite în deceniile anterioare. Fiu al unui ilegalist și cadru format intelectual și politic încă din anii ’50, Iliescu era, în momentul revoluției, un om cu rețele vechi, memorie instituțională și reflexe de sistem. Nu era un revoltat întâmplător, ci un profesionist al aparatului, cu ani întregi de socializare în plasa de putere a PCR și în periferia sa „curățată” de Ceaușescu în anii suspiciunii maxime.

Această genealogie contează. Înțelegerea ei explică de ce, atunci când clădirea puterii a trosnit, unii oameni au știut exact pe ce ușă să intre, pe cine să sune și cum să ocupe centrul scenei. În acele ore, după cum reiese din relatări, Iliescu nu se legitima prin spontaneitatea străzii, ci printr-un capital mai vechi: relații, recunoaștere internă, o biografie „corectă” pentru epoca sovietizării, apoi un episod de marginalizare discretă în anii ceaușiști, suficient pentru a-l prezenta ca alternativă „rațională” la delirul cuplului conducător. Acest tipar, în fond, a furnizat după 1989 o narațiune comodă: omul sistemului, dar „nu chiar” al lui Ceaușescu; continuatorul continuității, dar într-un registru mai sobru, fără cultul personalității.

În contrapunct, Andrei Caramitru evocă atmosfera domestică a acelor zile: tancuri în piață, telefoane nervoase, familii care se adăpostesc dintr-un apartament în altul, spaima că „securitatea” ar putea veni din clipă în clipă, iar pe ecranul televizoarelor—unde tatăl său apare lângă Dinescu—democrația se joacă în prezență fizică, nu în abstracții. Iar această proximitate dintre frică și entuziasm e esențială: revoluția a fost reală, spune el; dar a fost rapid „călărită” de cei mai organizați. „Ne-am trezit cu doi soldați și un TAB care îl însoțeau pe tata…”—episod memorat pentru a reda tonul febril al începuturilor.

Pe acest fundal, un gest devine simbolic pentru critica ulterioară: comunicarea „cu Moscova”. Iliescu declară că a contactat ambasada sovietică, iar rațiunea oficială ar fi fost prevenirea amestecului extern; pentru contestatari, acesta a fost mai curând un semn al unei legături „în lucru” și al unei garanții de recunoaștere. Caramitru interpretează: nu suni „la Gorbaciov” ca un trecător din stradă; o astfel de punte presupune o rețea, o pregătire, o înțelegere prealabilă. Chiar dacă această interpretare rămâne o interpretare, ea pune reflectorul pe logica de putere: în decembrie ’89, contactele contau la fel de mult ca lozincile.

Astfel, primul capitol al moștenirii „României lui Iliescu” se desenează dublu: pe de o parte, o figură cu resurse instituționale preexistente momentului; pe de altă parte, o societate răvășită, în care legitimarea se câștigă prin ocuparea ecranului TV și a tribunei, nu printr-un program articulat. Întâlnirea acestor două linii—omul sistemului și clipa fără sistem—va marca tot ce urmează.

Capitolul II — Rețeaua: de la legitimitatea „frontului” la testul mineriadelor

După euforia primelor zile, realitatea s-a comprimat în câteva decizii cardinale: cine face regulile, cine controlează străzile, cine monopolizează cuvântul. Caramitru insistă că, în primele luni, frontul puterii a inclus nu doar cadre ale vechii nomenclaturi, ci și figuri respectate din societatea civilă, „imprumutate” ca să dea un luciu moral noii ordini. A fost, în interpretarea sa, o împrumutare temporară: după ce legitimitatea s-a sedimentat, „împrumutul” a fost închis, iar contestarea a fost suprimată cu brutalitate politică și fizică. Momentul-cheie al acestei tranziții cinice: 13–15 iunie 1990.

Pentru Caramitru, mineriada de după alegerile din mai nu a fost un răspuns proporțional la o tulburare, ci o demonstrație de forță îndreptată împotriva șanselor pluralismului. El subliniază că Piața Universității se golise, că „mai rămăseseră câțiva”, iar ceea ce a urmat a fost regizat ca să transmită Vestului un mesaj de non-aliniere: nu suntem „de-ai voștri”, nu vom lăsa opoziția și piața să ne scrie agenda. A fost, din această perspectivă, un act de politică externă executat pe străzile Bucureștiului: un semnal către estul încă viu și către capitalurile de influență rămase în ecuația sovietică. Chiar dacă asemenea interpretări sunt contestabile istoriografic, ele au meritul de a formula limpede ipoteza unei coerențe: mineriadele ca instrument de geopolitică internă.

În acest tablou, controlul mass-media (TVR și marile ziare ale vremii) devine o pârghie decisivă. Când deții camera și microfonul, ocupi în mintea colectivă locul „celor care au făcut revoluția”. Aderarea inițială la ideea că puterea provizorie nu va candida, urmată de renunțarea la promisiune, a consolidat percepția unei „capturi”: jocul regulilor, spus la început într-o cheie nepartizană, a fost remodelat pentru avantaj politic. Piața, în schimb, a primit bâte. Faptul că această rană e încă activă în memoria urbană spune ceva despre felul în care s-a născut pluralismul românesc: nu prin negocieri line, ci prin traume repetate.

Pe axa mai lungă, Caramitru citește începutul anilor ’90 ca pe o „revenire” a unei rețele conectate la URSS: generali, ofițeri, oameni de afaceri ridicați din anii ’80, protejați apoi în anii ’90, o infrastructură umană care și-a transformat capitalul de relații în capital economic și politic. Această „școală” a anilor ’80–’90—spune el—explică de ce anumiți actori reapar în crizele actuale, de ce un Miron Cozma devine periodic megafon și de ce figuri controversate din business (evocă numele Frank Timiș) pot fi citite ca extensii ale unor servicii sau facțiuni, trimise să facă „afaceri” acolo unde interesul extern cere. Este o anatomie de putere neconvențională, greu de probat cu documente deschise, dar coerentă ca ipoteză—și, fără îndoială, incomodă.

Mineriada, în acest sens, devine nu doar un episod, ci un pivot: arată că, imediat ce legitimitatea electorală a fost obținută, arhitectura invizibilă a deligitimării opoziției s-a pus în mișcare. În logica narativă propusă de Caramitru, aici se încheie luna de miere a Revoluției și începe tranziția ca foarfecă: taie instituții, taie piețe, taie șanse.

Capitolul III — Falimentul modelului „suveranist” și pactul cu Vestul

„România suverană” a începutului de deceniu—în care statul pretindea că își gestionează destinul între Est și Vest—s-a dovedit, economic, o ficțiune costisitoare. Caramitru insistă: PIB-ul era la pământ, inflația mușca lunar, băncile erau sifonate, industriile mari nu mai vindeau decât în pierdere, iar salariile medii coborâseră sub praguri ridicole. Un stat care tipărea bani fără acoperire nu putea supraviețui decât jefuindu-și viitorul. „Eram în colaps”, spune el, și asta a forțat decizia strategică: dacă URSS-ul se dizolvă, iar „reflexul estic” rămâne fără pârghii, singura cale devine un pact cu Occidentul. Acest pact, ca orice pact, vine cu condiții: reforme, predictibilitate, alternanță la putere, un semnal că România se poate guverna fără bâta Pieței Universității.

Simbolic, Pactul de la Snagov (1995) a fost „momentul verbal” al acestei reorientări: consensul de a merge către NATO și UE, acceptat de o plajă largă de actori, inclusiv naționaliști acustici. Dar Caramitru fixează alt reper: alternanța din 1996. Fără alternanță, spune el, nu te ia nimeni în serios. CDR-ul, Constantinescu, regele Mihai, rețeaua de contacte externe a oamenilor cu biografii credibile în Occident—aceasta a fost „puntea”. E un contra-narațiune față de varianta care atribuie guvernării Năstase meritul principal în integrarea euro-atlantică: negocierea sensului a început în 1996, din poziții de încredere. Apoi, da, s-a lucrat tehnic și după 2000, dar direcția și închiderea punctelor strategice țin de semnalul anilor ’96–’99 și de pariul NATO în criza balcanică.

În altă cheie, Caramitru rămâne consecvent în interpretare: chiar și această „cedare” a lui Iliescu (acceptarea drumului spre Vest) n-a fost o convertire mistică, ci limita rațională a unui lider inteligent pus în fața falimentului. „Putea să ne nenorocească de tot, ca Miloșević; n-a făcut-o. A avut o limită.” Nu e o spălare a imaginii, ci un diagnostic pragmatic: când nu mai ai bani, accepți realitatea. E, dacă vreți, singurul „compromis bun” atribuit explicit lui Iliescu în această lectură.

Totuși, ceea ce Caramitru numește „curățenie plătită” rămâne în suspensie morală: pentru a rupe dependențele vechi și a face loc unei armate „NATO”, s-au oferit ieșiri confortabile—pensiile speciale—rezerviștilor și cadrelor așezate la porțile sistemului. Era costul detensionării tranziției: nu ești judecat, nu ești expus, primești bani și, teoretic, lași locul unei generații noi. Doar că mulți dintre acești „pensionați ai influenței” au rămas relevanți în rețelele economice, mediatice sau paramilitare ale unui stat adesea încordat. „E ultima lor bătălie”, spune Caramitru—o generație care încearcă, recurent, reveniri spectaculoase atunci când geopolitica oferă ferestre.

Tranziția a fost, astfel, o sumă de paradoxuri: pentru a intra în regulile Vestului, a trebuit să „cumperi” liniștea Estului din interiorul tău; pentru a legitima alternanța, a trebuit să-ți trimiți „apostolii” la Washington și Bruxelles, iar pentru a humaniza statul—să accepți că o parte din banii de azi stinge datoriile morale de ieri. Moralmente, e o ecuație greu de înghițit; politic, a funcționat.

Capitolul IV — Geopolitica frontierelor: Iugoslavia, Moldova, Schengen și „autostrăzile apărării”

O parte importantă a interpretării propuse de Caramitru este geopolitică: România ca „buffer”—atunci, acum, probabil și mâine. În această logică, poziționarea în criza Iugoslaviei a contat enorm. Să accepți survolul NATO, să refuzi tranzitul rusesc, să faci—pe riscul tău—alegeri clare într-un război vecin a însemnat, spune el, biletul real pentru intrarea în alianță. A fost decizia politică a unei Românii care voia să existe în viitorul euro-atlantic, nu să plutească între nostalgii.

Într-un registru mai sensibil, Caramitru deplânge „momentele ratate” care ar fi putut repara istoria. Evocă anul 1991, când la Chișinău ar fi existat, pentru scurt timp, un impuls de unire, copleșit de reflexul „telefonului roșu” către Moscova și de un calcul rece: „Nu, acum nu.” Este, desigur, o lectură care simplifică un context foarte complicat (independența R. Moldova, rețelele locale de putere, Transnistria, fragilitățile economice), dar își păstrează forța ca reproș moral: de ce să ratăm clipa când imperiul era amețit? Chiar și acceptând că răspunsurile statale sunt rareori romantice, întrebarea rămâne.

Mai recent, aceeași cheie de lectură—comerțul mare ca instrument geopolitic—este aplicată intrării României în Schengen: când gazul Rusiei a devenit litigiu cu Austria, s-a „deblocat” și vetoul pe România. Caramitru conectează aici dispute comerciale, litigii de plată și decizii politice europene pentru a sugera că interconectarea energetică și tranzitul iau ostatici proiectele politice. E o teză robustă în logica sa, cu mențiunea că, la nivel analitic, asemenea corelații cer prudență: coincidența temporală nu e întotdeauna cauzalitate. Dar, tocmai pentru că nu e justițiar, ci interpret, Caramitru poate formula mai apăsat ceea ce analiștii instituționali vor formula cu condimente: „când au avut interes, ne-au deschis ușa.”

Poate cea mai incisivă idee geopolitică din discursul său ține de infrastructură. Autostrăzile și căile ferate nu sunt doar proiecte de confort; sunt proiecte de apărare. Lipsa lor, susține el, a fost multă vreme convenabilă pentru cei care preferau o Românie vulnerabilă, greu de manevrat logistic într-un scenariu de conflict. Când a început războiul din Ucraina, „brusc” s-au descuiat lacăte: se mișcă gazele din Marea Neagră, se accelerează infrastructuri care păreau veșnic blocate. Asemenea observații, chiar dacă se cer temperatate prin realitățile birocratice europene, pun exact întrebarea corectă: ce vrea geopolitica de la geografia noastră? Și ce vrem noi înșine?

În sfârșit, analogia despre „buffer” revine cu Ucraina. Sprijinul pentru Kiev nu este, în această narațiune, o chestiune de simpatie, ci o necesitate de securitate: „nu vrei dușmanul la graniță.” E un realism crud, dar lipsit de ipocrizie. Iar pentru români, el e vechi: am fost buffer pentru alții când marile imperii cereau amortizoare, suntem buffer acum pentru propriile noastre orașe. Cine ne promite o geopolitică fără „tampon” ne vinde poezie, nu politică.

Capitolul V — Moștenirea: o revoluție pe jumătate, o curățenie pe datorie, o șansă de reset

Cel mai tăios capitol al interpretării lui Caramitru nu vorbește despre Iliescu, ci despre noi. Despre felul în care n-am „terminat” revoluția. Despre cum am condamnat doar vârful vizibil al unui regim (execuția Ceaușeștilor), lăsând, în schimb, aparatoanele intermediare să administreze tranziția. Despre cum n-am practicat nici o justiție tranzițională reală, nici un program de educație istorică masivă, nici o delimitare fermă între „ieri” și „astăzi”. „În Germania postbelică, au existat Nürenbergul, exilul nivelurilor doi-trei, pedagogia memoriei. La noi—nimic comparabil.” E o comparație mereu riscantă, dar e și un standard: când nu faci igiena trecutului, infecția revine.

De aici, explicația pentru reveniri spectrale: nostalgii comuniste la cote surprinzătoare în sondaje, recurs periodic la „legionarism” rebranduit, transfuzii de discurs autoritar în pandemie sau în crize; și, mai grav, perpetuarea unui reflex: când ți-e teamă, cheamă „minerii”. S-ar putea să nu mai vină în trenuri, ci în caravane digitale, cu live-uri și megafon mediatic; dar mecanismul psihologic e același: intimidare, delegitimare, captură.

În același timp, Caramitru acordă lui Iliescu nota (limitativ) pozitivă a unui pragmatism de criză: n-a „tras” România într-un colaps sârbo-yugoslav, a virat, foarte târziu dar decisiv, către Vest. Nu pentru că s-a convertit ideologic, ci pentru că realitatea l-a obligat. E o notă rece, fără sentimentalism: „a avut o limită.” Iar această limită, dincolo de mineriade și de legăturile estice, a permis tehnic viitorul. Un viitor care, desigur, n-a fost nici curat, nici linear, nici drept. Dar a fost un viitor.

Rămâne, însă, „ultima bătălie” a unei generații care, simțind că își pierde definitiv pârghiile, încearcă turbulențe: guverne paradoxale, sindicalisme inflamabile, „gladiatori” care promit să iasă „pe viață și pe moarte”, episoade cu iz de „lovitură”. Caramitru citește aceste mișcări ca pe o încercare de a bloca logistica Vestului—astăzi către Ucraina, mâine către cine știe unde—pe teritoriul României. Este o ipoteză consistentă cu plasarea noastră geostrategică și cu istoria recentă a atentatelor atribuite unor servicii ruse în Europa Centrală și de Sud-Est. E, altfel spus, amintirea că suntem un culoar; și culoarele nu sunt niciodată neinteresante.

Ce facem cu această moștenire? Un răspuns onest ar fi: o traducem în instituții care nu se mai „închid” peste noapte. În infrastructuri care nu depind de telefoane, ci de proceduri. În educație civică care nu pune totul pe umerii mesianici ai unui „om providențial”, ci pe robustețea regulilor. În cultură strategică lucidă, care privește spre Est fără iluzii și spre Vest fără complex. Și, mai ales, în memorie. O memorie care să poată spune copiilor noștri, fără patetism, ce s-a întâmplat în iunie 1990, de ce a contat și ce a învățat societatea. Fără memorie, tranzițiile devin cercuri.

Închid, așadar, cu două fraze care concentrează tensiunea întregului text: 1) Revoluția a fost reală, dar victoria ei a fost negociată de cei mai organizați; 2) Drumul spre Vest a fost acceptat—târziu, constrâns și parțial—de cel pe care astăzi îl judecăm pentru răni rămase deschise. Din fricțiunea dintre aceste două propoziții s-a născut România ultimelor trei decenii. A fost un drum în care am plătit liniștea cu bani, am câștigat libertăți cu cicatrici și am împrumutat speranța de la cei care ni s-au alăturat. Întrebarea pentru următorul deceniu nu este dacă ne-a „făcut” Iliescu, ci dacă noi înșine vrem, în sfârșit, să ne facem țara—fără telefoane roșii, fără mineri, fără dublu limbaj. Iar răspunsul nu poate veni decât dintr-o maturitate care își asumă, cu sânge rece, atât lumina, cât și umbrele începutului.

Note despre sursa ideilor

Am construit acest eseu pe baza interviului în care Andrei Caramitru își expune amintirile și interpretările privind ascensiunea lui Ion Iliescu, mineriadele, tranziția către NATO/UE, logica „buffer-ului” regional, rolul infrastructurii și „ultima bătălie” a rețelelor formate în anii ’80–’90. În text am semnalat punctele-cheie preluate sau inspirate direct de acolo: detaliile despre contactul cu Moscova și momentul televiziunii și al „legitimității împrumutate”, tabloul mineriadelor, falimentul economic din mijlocul anilor ’90 și Pactul de la Snagov, ideea infrastructurii ca instrument de apărare, intrarea în NATO prin opțiuni ferme în criza balcanică, episodul „Moldova 1991”, precum și ipoteza „ultimei bătălii” a generației securității/armatei de la finalul Războiului Rece.

Pentru fidelitate față de sursă, am integrat punctual formulări-cheie, fără a depăși limitele citării, și am indicat locurile esențiale ale preluărilor prin marcajele de citare aferente fișierului.