Stimabile cetitor,
Dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs. Dacă n-ar fi de râs, ar fi de studiat la școală, la capitolul „Așa nu!”. Dar pentru că suntem români și avem talentul rar de a transforma tragedia în farsă, iată-ne din nou, la peste trei decenii de la evenimentele din decembrie ’89, citind un rechizitoriu care ne explică, pe îndelete, cum s-a murit organizational, metodic și patriotic.
Cazul: Revoluția Română.
Personajele: multe, foarte multe.
Regizorii: nu se știe exact, dar se bănuiește.
Publicul: poporul, prezent la datorie, fără voie.
Și undeva, în centrul scenei, cuplul executat în grabă, ca într-o piesă prost repetată: Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu.
Actul I: Cade tiranul, dar cade prost
În 22 decembrie 1989, la prânz, poporul răsuflă. Dictatorul a fugit. Puterea s-a evaporat. S-a terminat! Sau… nu chiar.
Pentru că, stimabile, aici începe partea interesantă. În mod normal, când cade tirania, cade și violența. La noi, dimpotrivă: după căderea lui Ceaușescu începe adevărata vărsare de sânge. Curat paradox!
Rechizitoriul ne spune, fără glume, că după ora 12:06 – când cuplul prezidențial a părăsit Comitetul Central – statul român (atenție: statul, nu „haosul”) a declanșat o operațiune militară de inducere în eroare. Teroriști invizibili, foc din toate părțile, ordine contradictorii, panică generalizată. Rezultatul? Morți. Mulți. Prea mulți.
— Cine trage?
— Nu știm.
— De ce trage?
— Pentru că se trage.
Curat logică militară!
Actul II: Procesul fulger și glonțul salvator
Ajungem la ziua de Crăciun. Atmosferă festivă. Brad, colinde, proces militar improvizat. Ceaușeștii sunt judecați, condamnați și executați într-o succesiune de minute, ca la o repetiție generală pentru o piesă prost scrisă.
Întrebarea naivă (și foarte caragialesc de incomodă) este următoarea:
De ce atâta grabă?
— Să nu scape!
— Dar unde să scape, stimabile, când armata e a noastră?
— Să nu vorbească!
— Aha! Pardon…
Execuția nu a fost un act de justiție. A fost un act de igienă politică. Un „șterge tabla și mergem mai departe”. Pentru că un Ceaușescu viu era periculos: știa prea multe. Un Ceaușescu mort devenea legendă, simbol, vinovat universal. Toată vina într-un singur coș. Curat eficiență!
Actul III: Moscova tace, America privește
Aici intrăm în zona delicată, unde comedia se întâlnește cu geopolitica și râsul se blochează în gât.
Oficial, nimeni nu a ordonat nimic din exterior. Neoficial, toată lumea știa pe ce lume trăim. În 1989, Uniunea Sovietică își retrăgea cortina, iar Statele Unite ale Americii făceau inventarul câștigătorilor.
România era un caz prost. Ceaușescu nu mai asculta pe nimeni. Nici Moscova nu-l mai dorea, nici Occidentul nu avea chef de surprize. Soluția ideală? O schimbare rapidă, fără proces public, fără dezvăluiri incomode, fără efect de domino.
— Să se rezolve local, dom’le.
— Cu ce?
— Cu ce au la îndemână.
Și ce aveau la îndemână? Conservele locale ale vechiului regim: cadre, ofițeri, activiști, oameni disciplinați, gata să execute ordine, indiferent de drapelul din spate.
Actul IV: Teroriștii – personaj principal, dar absent
Dacă ar fi fost scrisă de Caragiale, piesa asta ar fi avut un personaj genial: Teroristul. Apare peste tot, dar nu-l vede nimeni. Trage, dar nu e prins. Sperie, dar nu e identificat. Moare oameni, dar nu e judecat.
Rechizitoriul este necruțător: teroriștii au fost o invenție operațională. O minciună utilă. O sperietoare care a justificat focul real asupra populației, confuzia, militarizarea totală.
— Cine sunt teroriștii?
— Sunt… teroriști.
— Unde sunt?
— Acolo unde se trage.
— Cine trage?
— Păi… noi.
Curat cerc vicios!
Actul V: Schimbăm regimul, păstrăm oamenii
Aici e cheia întregii comedii tragice. Revoluția nu a fost o resetare, ci o rearanjare a scaunelor. Aceiași oameni, aceleași reflexe, alte lozinci.
Rechizitoriul arată clar: structurile de comandă politice și militare ale vechiului regim au continuat să funcționeze. Au schimbat vocabularul, nu comportamentul. Au vorbit despre democrație cu aceleași guri care ordonaseră represiunea.
— Dar poporul?
— Poporul a aplaudat.
— De ce?
— Pentru că era obosit, dom’le.
Actul VI: Ironia supremă – dorul de stăpân
Și acum, după 35 de ani, apare finalul de comedie neagră: unii oameni se uită din nou spre Est. Nu pentru că iubesc dictatura, ci pentru că s-au săturat de minciună.
„Pe vremea rușilor era ordine”, spun unii.
„Cu americanii n-am câștigat nimic”, spun alții.
Aceiași oameni care au murit cu aprobări tacite, cu echilibre geopolitice și cu „să nu deranjăm”, sunt gata să creadă din nou că soluția vine de sus, de afară, de la o mare putere.
Curat amnezie!
Morala (că tot e piesă clasică)
Caragiale ar fi închis cortina cu un râs sec și o replică memorabilă. Noi închidem cu o constatare:
Revoluția română nu a fost furată într-o noapte. A fost administrată. Execuția Ceaușeștilor nu a fost răzbunare, ci management al riscului. Morții de după 22 decembrie nu au fost accidente, ci consecințe.
Iar faptul că astăzi încă ne întrebăm „cine a fost de vină” arată că piesa nu s-a terminat.
Publicul e tot acolo.
Actorii s-au schimbat.
Regizorii? Aceiași, doar mai discreți.
Curat istorie.
