Expertiza mea se concentrează asupra relațiilor ruso-chineze, un domeniu pe care l-am studiat încă din perioada doctoratului, prin analiza istoriei frontierei dintre cele două imperii, de la Războaiele Opiului până la desprinderea Mongoliei Exterioare din sfera de influență chineză în anii 1920. Pentru claritate terminologică, folosesc termenul „Rusia” pentru a desemna atât perioada țaristă, cât și cea sovietică și post-sovietică, deoarece Rusia este elementul de continuitate istorică.

Pentru a înțelege viitorul relației dintre Rusia și China, singura bază de date reală este trecutul. Analiza mea se concentrează pe trei faze: perioada în care Rusia era puternică și China slabă, inversarea raportului de putere, și etapa actuală, în care China este puternică iar Rusia relativ slăbită.

Regulile imperiilor continentale

Atât Rusia, cât și China au fost istoric imperii continentale. Acestea urmează reguli similare: evitarea războaielor pe două fronturi, eliminarea vecinilor puternici și crearea de zone tampon instabile. Pentru a supraviețui, imperiile destabilizează vecinii aflați în ascensiune și absorb teritorii atunci când apare momentul oportun.

Acest model explică de ce Rusia este înconjurată de state fragile sau dispărute complet din istorie. Nu este vorba de ghinion geopolitic, ci de o strategie deliberată. Același tipar este vizibil și în conflictele contemporane, precum cele din Ucraina și Siria.

Secolul al XIX-lea: începutul sabotajului sistematic al Chinei

Povestea începe în mijlocul secolului al XIX-lea, când China era devastată de războaie civile masive și de presiunea puterilor europene. Rusia a profitat de această slăbiciune și a impus Chinei tratatele de la Aigun (1858) și Beijing (1860), prin care a obținut vaste teritorii în Asia Centrală și pe coasta Pacificului.

Conducerea chineză, lipsită de experiență diplomatică europeană, nu a înțeles caracterul permanent al acestor tratate și a crezut că teritoriile vor putea fi recuperate ulterior. Această eroare a costat China enorm.

Războiul sino-japonez și trădarea „medierii” rusești

După înfrângerea Chinei în fața Japoniei, Rusia s-a oferit să contrabalanseze influența japoneză. Prin așa-numita „intervenție triplă”, Rusia, Franța și Germania au forțat Japonia să renunțe la anumite teritorii chineze.

Imediat după aceea, Rusia a ocupat exact acele teritorii, iar alte puteri europene au creat concesiuni străine pe întreg teritoriul Chinei. În loc să piardă un adversar regional, China s-a trezit cu o pierdere masivă de suveranitate pentru mai multe generații.

Bolșevicii și iluzia prieteniei sino-sovietice

După preluarea puterii de către bolșevici, Rusia a lansat o ofensivă de propagandă extrem de eficientă. Manifestul Karahan promitea Chinei returnarea teritoriilor pierdute și o relație de egalitate, diferită de imperialismul occidental.

În realitate, aceste promisiuni nu au fost respectate. Concesiunile rusești au fost returnate abia în anii 1950, mult după ce alte puteri occidentale renunțaseră la ele. Așa s-a născut mitul prieteniei sino-sovietice, bazat mai degrabă pe propagandă decât pe fapte.

Frontul Unit și masacrul comuniștilor chinezi

În perioada Primului Front Unit, Rusia a condiționat sprijinul militar pentru naționaliști de includerea comuniștilor în partid. Această decizie s-a dovedit catastrofală pentru comuniști, deoarece Chiang Kai-shek i-a masacrat la Shanghai.

Consecința directă a fost schimbarea strategiei lui Mao, care a abandonat revoluția urbană în favoarea celei rurale. Totodată, Stalin a folosit acest eșec pentru a-și consolida puterea internă în URSS, sacrificând interesele chineze.

Al Doilea Război Mondial și dezindustrializarea Manciuriei

În 1945, Rusia a intrat tardiv în războiul din Asia, dar a ocupat rapid Manciuria. În loc să sprijine reconstrucția, sovieticii au demontat și transportat în Rusia majoritatea echipamentelor industriale: centrale electrice, mine, fabrici de ciment și metalurgie.

Această acțiune a frânat sever dezvoltarea Chinei, deși comuniștii chinezi au acceptat tacit situația în schimbul sprijinului militar sovietic în războiul civil.

Războiul din Coreea și „lupta până la ultimul chinez”

În Războiul din Coreea, Stalin a văzut o oportunitate strategică: slăbirea Statelor Unite și încetinirea dezvoltării Chinei. Conflictul a fost prelungit deliberat, cu pierderi masive chineze, dar fără riscuri directe pentru URSS.

Rezultatul a fost izolarea internațională a Chinei și consolidarea temporară a poziției rusești în Eurasia.

Ruptura sino-sovietică și inversarea balanței de putere

După moartea lui Stalin, Mao a înțeles că Rusia nu dorește o Chină puternică. Obținerea armei nucleare în 1964 a permis Chinei să se elibereze de tutela sovietică. Disputele teritoriale au culminat cu confruntări armate la graniță, iar URSS a ajuns să considere China principalul adversar strategic.

Această ruptură a permis Statelor Unite să joace un rol de echilibru, contribuind indirect la ascensiunea Chinei și la declinul Rusiei.

O „alianță” fără încredere

Rusia a reprezentat o amenințare existențială pentru vecinii săi de-a lungul istoriei, iar China a fost una dintre cele mai afectate victime. Relația ruso-chineză nu a fost niciodată una de egalitate, ci un joc de manipulare, sabotaj și oportunism.

Așa-numita apropiere actuală dintre Rusia și China este mai degrabă conjuncturală decât structurală. Istoria arată că, atunci când raportul de forțe se schimbă, această relație se rupe inevitabil.